Handicapuri

Sunt naţionalistă şi am recunoscut-o de nenumărate ori. Iubesc România.

Din tot sufletul, în pofida multitudinii sale de defecte, şi nu m-ar lăsa inima să plec pe alte meleaguri mai mult de 2 săptămâni în vacanţă. România e casa mea, originea mea, părintele meu. Îi iubesc limba, îi iubesc cultura, îi iubesc trecuturile. Nu îi condamn înapoierea, nu îmi este jenă de istoria sa căci România nu e o ţară rea iar dacă aş renega-o aş fi nedreaptă şi, de asemenea, nu i-aş face nici un bine ci pur şi simplu aş îngroşa rândurile fiilor săi care o detestă şi o părăsesc.

România a fost, la obârşie, o ţară cumsecade.

A fost o ţară blândă, mereu izolată şi niciodată ofensivă, o ţară bogată şi inteligentă care nu şi-a exploatat resursele îndeajuns şi nu a reuşit să se valorifice, o ţară care suferit întotdeauna pentru că a depins de bunăvoia altora, o ţară ce momentan se află la răscruce şi care trebuie să-şi schimbe radical gândirea pentru a supravieţui. România e ca mine, mă identific cu tulburările ei şi deci nu pot să o resping. Ar fi ca şi cum mi-aş părăsi o rudă pentru că este bătrână şi bolnavă. Iubirea mea singulară probabil nu îi face vreun bine neasemuit, dar mi face mie şi asta e tot ce contează în final.

Sunt conştientă că mulţi români urăsc România şi multora le dau dreptate, căci sistemul e corupt, căci conducerea e egoistă, nesăbuită şi lacomă, căci mentalitatea ce ni se insuflă e defectuoasă. Căci avem lipsuri şi trăim prost, că suntem înapoiaţi din n puncte de vedere, că am trăi mai bine oriunde altundeva. Sau nu chiar oriunde, e bine să ne amintim asta din când în când.

Există situaţii când sistemul românesc este imbatabil – ca orice sistem ce se situează mult deasupra omului ca individualitate. Şi în situaţiile respective nu avem de ales decât să suportăm nedreptatea, să ne strigăm nemulţumirea în patru zări, să-i măscărim pe toţi pesupuşii vinovaţi – de jos, din neputinţa noastră, – şi să lansăm injurii ce nu vor ajunge vreodată la urechile lor. După acestea putem să rămânem aici şi să îndurăm mai departe sau putem să ne lăsăm alungaţi de urâţenia din jur şi să fugim spre alte zări. Lucrurile astea ţin de alegerea şi posibilităţile fiecăruia. Dar toţi vor spune în astfel de momente lucruri de genul “asta e România”, “doar în România vezi aşa ceva”, “doar aici se poate întâmpla cutare lucru” ş.a.m.d. Şi sunt de acord.

Problema e că multe situaţii sunt de altă natură decât cele de mai sus. De multe ori, în viaţa de zi cu zi, nu sistemul e acela care ne dărâmă, cel puţin – în opinia mea – nu aşa se întâmplă lucrurile. Sunt prea multe cazuri în care România suntem noi! Fix noi. Omul de rând, care consideră că singura sa datorie este să primească, casierul obişnuit care îţi dă ţie – clientului – replici tăioase, bancherul care vorbeşte o oră la telefonul mobil cu tine în birou, femeia de servici care te apostrofează că aprinzi lumina pe hol, băiatul de la cablu care îţi intră cu ghetele peste covorul bej, tânărul care scuipă pe stradă, noi toţi care aruncăm gunoaie pe unde nimerim, şi astea sunt doar exemple minore. În fond cam asta e mentalitatea noastră ca naţiune, că România e şi-aşa o groapă de gunoi aşa că puţin importă un gunoi în plus sau în minus. Contează.

Iar oamenii ăştia suntem chiar noi, nu vreun sistem abstract şi intangibil, iar dacă mentalitatea şi cultura cu care suntem crescuţi sunt greşite, asta nu ne absolvă de vină. Pentru că ne-am născut cu discernământ iar de la un anumit punct şi o anumită vârstă nu mai avem nici o scuză pentru faptul că nu-l folosim.

Pentru că nu România ne opreşte să ne educăm copiii. Pentru că nu România a născut vulgaritatea, nu România a inventat cruzimea, nu România are brevet asupra nedreptăţii. Pentru că România s-a scuturat de comunism şi a instaurat democraţia, iar în cadrul democraţiei ni se oferă capacitatea ca lucrurile pe care nu le dorim să le respingem. Atât pentru noi, cât şi pentru cei de care răspundem. În limita puterilor noastre, dar schimbarea ar fi majoră.

Pentru că nu România ne împiedică să fim buni samariteni, să fim oameni în loc de maşinării fără cap şi fără suflet. Pentru că dacă România şi legile ei ne permit să fim animale, descreieraţi, ucigaşi, asta nu înseamnă că trebuie să fim. Pentru că în loc să documentăm, putem să ne implicăm în ororile ce au loc la doi milimetri de nasul nostru, în loc să ne scandalizăm putem să facem. Pentru că în loc să ne plecăm în faţa lui Columb şi a spaniolilor săi, am putea mai degrabă să ne ocupăm de aborigenii noştri muribunzi. Şi asta nici măcar ca români, nu ca cetăţeni, nu ca civili, nici ca funcţionari, ci ca oameni.

Dar Românul simte nevoia veşnic să dea vina pe ţara sa pentru propriile eşecuri, pentru că ţara e un ţap ispăşitor convenabil şi docil, iar românul e laş. Când românul se plimbă pe bulevard uitându-se după elicoptere şi calcă în gropi, de vină nu e propria-i reverie ci elicopterele românesc de gălăgioase, sau gropile care “numai în România” s-ar putea strecura cu atâta nesimţire pe sub tălpile sale. Românul s-a revoltat când Partidul îi dicta de la ce să mănânce până la ce să gândească, iar acum se revoltă pentru că Statul nu îl învaţă bine ce să mănânce şi cum să gândească. Românul de rând aşteaptă ca ceilalţi să se schimbe.

Mi s-au strepezit dinţii de lucrurile astea. România – în cele mai multe situaţii – este defectă pentru că noi suntem defecţi, pentru că noi suntem propriile noastre victime. Noi suntem România cea greşită şi coruptă, noi suntem bancherii, noi suntem şoferii nesăbuiţi, noi suntem femeile de servici, noi suntem casierele, noi suntem profesorii, noi suntem medicii, noi suntem funţionarii, în final noi suntem tot! Şi numai de noi depinde o întreagă realitate, o realitate care nu ne convine şi de care ne plângem fără oprire.

Iar unii din noi sunt atât de “români” încât şi-au pierdut de mult timp dreptul de a se plânge.