De ce ţipă babele în autobuz?

Fie că e ora 5 AM sau 5 PM, ora 10, ora 3 sau orice altă oră la care circulă mijloacele de trasport, poate fi remarcată în cadrul acestora prezenţa unei grupe de vârstă, veşnic suferindă, veşnic nomadă şi veşnic în conflict cu celelalte grupe de vârstă. În special cu tinerii. Bătrânii îşi revendică, pare-mi-se, un drept dobândit odată cu mult-amintita vârstă. Dreptul inalienabil la scaun, dreptul de a urca şi a coborî pe unde li se taie, dreptul de a tuşi fără să ducă mâna la gură, dreptul de a închide toate geamurile, de a căra sacoşe conţinând obiecte contondente (ce pot fi calificate drept arme albe în unele situaţii) şi, în final, dreptul – şi obligaţia – de a educa tinerii.

Ca reprezentantă a acestora din urmă constat că există deja o situaţie. O situaţie extrem de supărătoare care nu poate fi ignorată şi care afectează buna dispoziţie a categoriei mele de vârstă încă de dimineaţa, cauzează stres, oboseală, riduri şi indigestie.

În cazul terapiei de cuplu, psihologul cere celor doi să se pună unul locul celuilalt. E o metodă des folosită şi care permite “adversarilor” să înţeleagă comportamentul celuilalt, motivaţiile acestuia, să simtă pe propria piele dificultatea situaţiei adverse. Procedeul are ca finalitate (dezirabil) compătimirea reciprocă, scuze, lacrimi, îmbrăţişări, pupături, pace şi armonie.

Cum ar fi să folosim această metodă în conflictul sus-menţionat?

Mai întâi să luăm partea adversă. Baba (îmi cer scuze dacă terminologia ofensează pe vreunul dintre voi) nu s-ar simţi prea rău în pielea mea. De fapt, aş putea spune că m-ar detesta cu atât mai mult dacă şi-ar rezerva un moment pentru a analiza situaţia mea. O tânără de 19 ani, fără grija zilei de mâine, fără un trecut dureros şi melancolic, fără sâni lăsaţi de la alăptarea a 3 copii proprii şi unul din vecini, fără frunte brazdată de griji, fără mâini bătătorite de la mânerul de hârleţ, fără vânatăi în suflet şi doi dinţi lipsă de la bărbatul care se întorcea acasă beat şi o iubea cu pumnul. Nimic din asta, doar pură tinereţe. Evident, ar trece cu vederea căderea de calciu, sinuzita, cele patru ore de curs care mă aşteaptă la Instituţii şi Organizaţii Europene, teroarea seminarului la Drept Roman şi viaţa dură de societate. În fond mai contează astea atunci când am, spre deosebire de ea, încă vreo 50-60 de ani în stoc? Asta pur teoretic, mâine s-ar putea – bat în lemn – să mă lovească o maşină iar ea să se mai bucure de încă 10-20 de ani de pensie, lamentaţie şi molestare a tinerilor în RATB. Dar să nu devenim cinici. Ca să revenim la problema iniţială, baba (din nou îmi cer scuze pentru apelativ) s-ar umple de fiere dacă s-ar transpune în locul meu.

Dar eu? Dacă eu aş fi o babă (mă scuzaţi, vă rog) aş urî tinerii? Aş putea fi ipocrită şi să admit că, în înţelepciunea mea acumulată de-a lungul anilor, eu, femeie trecută prin chinurile vieţii, care mi-am dus crucea şi m-am lăsat strivită sub greutatea ei, care mi-am trăit traiul şi mi-am mâncat mălaiul, am compasiune faţă de tineri. Ştiu că îi aşteaptă multe în viaţă şi că vor trece cu greu peste unele încercări. Îi respect aşa cum mă aştept ca ei să mă respecte şi sunt îngăduitor cu ei aşa cum mă aştept ca ei să fie îngăduitori cu bătrâneţea mea. Apă de ploaie! Aceeaşi aroganţă pe care studenţii din ultimul an o au faţă de boboci, o au şi bătrânii faţă de tineri. La o adică ce drept are o puştioaică machiată, cu picioarele îndesate în cizme păroase, să stea pe scaun în locul meu, când cu impozitul cumulat pe care l-am plătit la stat în toată viaţa mea aş putea să cumpăr autobuzul? Şi atunci să nu ţip? Să nu ma isterizez? Să nu blestem? Să nu presupun cu voce tare că părinţii ei nu au educat-o? Să nu presupun cu voce tare că fata e obosită pentru că lucrat în "tura de noapte"? Că se duce în centru la Inter ca să o prindă poliţia? E dreptul la libera opinie, daca tot am supravieţuit cenzurii comuniste de ce să nu mi-l exercit?

Aş putea atunci să îmi pun altă problemă. Eu, babă legitimă (sincerele mele regrete în privinţa termenului folosit) sunt omniprezentă în atutobuz. De ce? Ce caut eu în autobuz la ora 5 dimineaţa când abia începe autobuzul să circule şi până la ora 23 când încetează să circule? Mă duc la piaţă. Deh, trebuie să mănânc. Mă duc la cimitir. Deh, tinerii îşi găsesc gaşca în Mall. Gaşca mea e trei metri sub pământ. Mă duc la doctor. Deh, la vârsta mea dacă nu ai reumatism, osteoporoză, colonul îngroşat, probleme cu tensiunea şi glicemia, şi cel puţin trei operaţii la activ, degeaba ai trăit. Mă duc la biserică. Deh, mâine-poimâine mă cheamă Dumnezeu la el. Şi cum pot să mă afişez eu în faţa Lui când ieri am bârfit două vecine iar în tinereţe am băgat mâna prin gard şi am furat o cartoafă de la vecina de alături? Motive de plimbare există.

În calitate de babă (iertaţi-mă, vă rog) aş fi o scorpie, deşi nu ştiu dacă îmi e aplicabil doar mie sau e un crez al vârstei.

Drept urmare, la sfârşit de şedinţă terapeutică, amintesc o concluzie glăsuită de un domn notabil din istorie, pe numele său Goe.

“Vezi că sunteţi proaste amândouă?”