Punct şi de la capăt

Se spune că unul din cei doi piloţi americani care au lansat bombele atomice, la Hiroshima şi Nagasaki, s-a sinucis după aceea.

E un sfârşit puţin prea tragic pentru alegoria pe care vreau să o fac. De fapt, situaţia în sine e tragică, dar rămân la ea, pur şi simplu o să-i modific acest presupus final. Păstrăm doar ideea că americanii au aruncat două mari bombe nucleare în capul Japoniei.

Bun.

De fapt, dacă tot ne-am apucat de rescris istoria, hai să presupunem că americanii şi japonezii nu erau pe fronturi opuse. Exact. Japonezii nu erau aliaţii nemţilor, nemţii nu cucereau lumea, nu se pornise al doilea război mondial. Facem abstracţie de întorsătura neobişnuită – poate benefică – pe care ar lua-o soarta lumii, ne referim doar la situaţia Japoniei şi a Statelor Unite.

Luăm în calcul, deci, pacea între americani şi asiatici. Mai mult decât atât, luăm în calcul prietenia dintre ei, colaborarea strânsă şi fructuoasă. Ne gândim că japonezii erau americanofili şi invers, că liderii celor două state fumau trabucuri şi jucau golf împreună. În această situaţie probabil nu s-ar mai justifica cele două bombe în ceafă, dar nu... bombele ramân în ecuaţie chiar şi aşa, nejustificate, pentru că tocmai despre asta e vorba.

E vorba despre faptul că, la un moment dat, imigranţii japonezi din State încep să aibă probleme cu autorităţile. Japonia ignoră acest semn. Dar într-o dimineaţă, preşedintele american se trezeşte cu dorinţa de a bombarda Hiroshima şi Nagasaki. Şi o face. Trimite doi piloţi şi le dă indicaţia precisă de a face bum. Explozie, ciupercă, foc, moarte, mutaţii, dezastru. Există vreo logică? Da. O logică există... dar vom ajunge la asta mai încolo.

Acum, ţinând cont de relaţia strânsă dintre cele două state, se înţelege că aveau şi cam aceleaşi orientări pe plan internaţional, cam aceleaşi preferinţe diplomatice. În această situaţie America nu s-a oprit la cele două bombe, ci a continuat prin a duce o propagandă anti-asiatică şi prin a întări tratatele cu alte state. Şi le-a întărit, atât de tare încât n-a mai rămas loc de simpatie pentru Japonia.

Şi asta s-a ales de japonezi... bombardaţi... şi izolaţi...

Ştiu că există un film... care, s-ar putea să greşesc, dar mi se pare că e făcut după o carte. Se numeşte “Hiroshima renăscând din cenuşă”. Pentru că, în fond, asta e datoria unui oraş, a unui stat, a unui popor. Să renască. Să îşi bage picioarele în ce a fost şi să meargă înainte. Să prospere. Ceea ce a şi făcut, a urmat instinctul de supravieţuire şi a păşit spre noi orizonturi.

Şi poate după câteva decenii America a propus noi tratate, pentru că aşa decurge situaţia pe plan mondial. Iar Japonia probabil ar trebui să accepte aceste noi acorduri, aceste noi legături diplomatice, ar fi indicat pentru menţinerea păcii în lume, pentru avantaje politice, economice. Mai ales că, după atâta amar de vreme, conducerea Americii s-a schimbat iar noii lideri au învăţat, cel mai probabil, din greşelile strămoşilor.

Ei bine nu. America nu a făcut nimic fără să gândească. America nu s-a schimbat, nu a făcut nimic imprevizibil, nici când a bombardat Japonia, nici după. America este ceea ce a fost şi ceea ce va fi mereu. O ţară ambiţioasă, şovină, o ţară care aspiră la puterea mondială, care se implică în tot şi care vrea să controleze tot. O ţară care îşi urmăreşte scopurile cu îndârjire. O ţară care nu acceptă egali decât în aparenţă, în realitate preferând supuşi. O ţară pe care o susţin altele mai slabe, pentru a se înfrupta din puterea ei.

Totul era previzibil... mereu a fost. Cine are ochi de văzut, să vadă.

Dar tratatele încălcate rămân încălcate. Pagubele materiale, pierderile de vieţi omeneşti, dezamăgirea politică, toate rămân acolo, nimic nu se şterge. Nici o ţară nu-şi poate ignora istoria şi nici nu se poate întoarce să o rescrie. Acea istorie se impregnează în identitatea sa ca naţiune şi o va afecta până la dispariţia ei de pe hartă, sau poate şi după aceea.

Japonia întreagă, a respirat singură de sub cenuşă şi va continua să respire singură, pentru că asta e întorsătura pe care au luat-o lucrurile.

Dar s-a întâmplat ceea ce era scris să se întâmple, şi e bine aşa. Japonia a deschis ochii larg spre lume şi a început să vadă ce trebuie.

În situaţia noastră imaginară Japonia e astăzi ceea ce este pentru că a colaborat cu America. E astăzi ceea ce este pentru că a fost atacată de America. E astăzi ceea ce este pentru că a trebuit să se reclădească după America. Japonia e astăzi ceea ce este pentru că în existenţa ei a fost un moment în care a pus punct. Şi a luat-o de la capăt.