Vania în Spania se dădea cu sania (Armin Review)

L.E.: Ca să nu mai avem probleme: dacă sunteţi prieteni cu Vania; dacă sunteţi fani Vania; dacă sunteţi lingăi ai lui Vania; dacă eşti tu, Vania!; dacă sunteţi incapabili să toleraţi o opinie diferită de a voastră; dacă sunteţi incapabili să vă exprimaţi decent, politicos şi relevant, fără să insultaţi autorul la el acasă sau să aberaţi fără sens; dacă sunteţi specimene de clubberi prăjiţi şi mândri; dacă sunteţi frustraţi sau imaturi în deplină manifestare: VĂ ROG PREŢIOS SĂ OCOLIŢI ARTICOLUL DE MAI JOS! Dacă totuşi nu vă puteţi abţine din citit şi, ulterior, vă trece de un comentariu idiot, îl scrieţi degeaba. Nici nu mă mai obosesc să citesc dincolo de primele două cuvinte. S-auzim de bine!

Ceea ce trebuie să învăţaţi, dragi copii, şi să ţineţi minte încă din fragedă pruncie e că o coadă de oameni – deşi termenul îşi are probabil originea în noţiunea de coadă de animal – nu are, în esenţă, nimic de-a face cu aceasta. Să luăm de exemplu o coadă de pisică. Aceasta poate fi definită drept o prelungire articulată a coccisului acesteia, prelungire în care toate vertebrele stau cuminte şi politicos una în spatele celeilalte şi sunt acoperite cu carne, piele şi blană, toate într-o ordine precisă respectată cu conştiinciozitate. O coadă de oameni, cel puţin la intrarea unui spectacol, e cu totul diferită. Ea se prezintă ca o formaţiune haotică, de consistenţa unui herpes, pe care – asemeni unui herpes – dacă ai suferit-o o dată, trebuie să o suferi toată seara. Şi asta îndeosebi pentru că în capul său se află buba cea mai urâtă – bodyguardul.

Sunt conştientă că bodyguardul se consideră cu totul diferit de această descriere. Un alt aspect important, dragi copii, e că bodyguardul mioritic, dotat cu două clase mai mult ca trenul, crede că a văzut lumina divină. Crede că asupra lui s-a pogorât sfântul duh al uşilor termopan şi l-a transformat, asemeni faraonilor egipteni, în zeu pământean cu puteri depline. De altfel, nu-i putem nega valoarea simbolică de paznic al întrărilor şi ieşirilor. Dacă bodyguardul mioritic ar cunoaşte mitologie, sau măcar ar şti cum se scrie termenul, probabil s-ar considera un cerber modern, un maiestuos câine cu cinci capete, paznic al porţilor iadului, implacabil ca moartea şi nesuferit ca impozitele, pentru care fetele cu brăţară la mână şi degerând în maieu la -5 grade Celsius sunt o încercare penibilă de a încălca o ordine divină prestabilită.

Şi dacă stau să mă gândesc, ce păzea el dacă nu intrarea în iad? Un lăcaş de desfrâu în care animatoarele seminude aveau flăcări pictate pe corp, iar băutura serii se intitula “Burn”.

În altă ordine de idei, sâmbătă seară am fost la Armin van Buuren.

Dintre toţi digeii în vogă pe care i-am experimentat live, în încercarea de a penetra misterele muzicii de club, de Armin chiar îmi plăcea. Pe Armin îl iubeam. Armin îmi demonstrase că e special, că e sensibil şi romantic, genial şi agresiv; mă vrăjise din vremurile mele de novice prin vocea Justinei Suissa, apoi prin “Stările lui de Transă”, ca să culmineze cu Year Mix-ul 2005 în care mintea lui nepământeană, de alchimist, a combinat şi a amestecat până a scos aur. La Armin am fost cu speranţă şi entuziasm pentru că muzica lui mustea de un misticism cunoscut şi pentru că era singurul care mă băga în transă. Şi care vroiam să mă bage în transă. Eram dispusă să mă încredinţez lui ca o fecioară virgină şi să-l las să mă vrăjească, să mă înveţe trance-ul, să îmi reveleze misterul sunetului, al luminilor şi al beat-ului care să se suprapună peste bătăile inimii mele necunoscătoare.

Dar blestemul unei naţiuni s-a pogorât şi asupra acestui eveniment ce trebuia să fie atât de sfânt. Armin a încercat să îmi vorbească dar nu a răzbit. Românii cu organizarea lor exemplară nu i-au dat voie... Acesta e iadul! Tortura, flăcările şi pucioasa! Să te afli la doi paşi de un zeu veritabil şi să nu îi distingi aura, şi asta de ce? Pentru că sunetul lui divin se auzea ca dintr-un butoi, cu trei verze murate aşezate deasupra. Pentru că clinchetele subtile ale muzicii lui erau estompate într-un uragan californian de vuiete şi gălăgie nebunească. Mă uitam timidă la tavan – în timp ce Eugen îşi muşca buzele de nervi – şi mă temeam că o sa cadă tot Sofitelul în capul nostru. Sala tremura sub lovituri de baros, aşa cum îmi tremurau mie luminiţele în ochi. Îl vedeam la platane şi parcă nu era acolo...

Şi Dumnezeu ştie că parcursesem întreg ritualul de iniţiere şi luptasem pentru Armin. Stătusem la coadă, mă certasem cu bodyguard-ul, îmi făcusem nervi la garderobă, depozitasem hainele la nimereală în diverse locuri, consecutiv, şi – suferinţa maximă – îl îndurasem pe Vania!

Ca să fac o paranteză... ce caută omul ăsta la toate spectacolele, la toate evenimentele, în deschidere, la after party, PESTE TOT?? Am crezut că cine ştie ce talent rezidă sub aparenţa sa manelistico-intelectuală dar mi s-a demonstrat contrariul. S-ar putea să fiu nedreaptă dar nu îmi place de el! Mă plictiseşte. Sunetul lui e anost şi interminabil ca o zi de post. Şi nu mai pleca. Sunt răutacioasă, ştiu. Îmi cer scuze, Vania, probabil ai o valoare pe care eu, în ignoranţa mea, nu o sesizez. Dar lumea nu dăduse jumătate de milion pe bilet ca să-l vadă pe Tiberiu Iacob şi era dureros să vezi că nu se mai dezlipea de platane.

Iar când a făcut-o... când din fumul des şi mirosind dulce şi lipicios s-a ivit Armin, a apărut şi durerea în suflet. Am încercat să disting Zocalo... mi-am ciulit urechile pentru James Holden... Când am auzit Mark Otten aveam un tremur în suflet... dar la Marko V deja mă împăcasem cu ideea... nu puteam decât să reconstitui muzica din amintiri, pentru că ea nu era acolo...

Globul disco strălucea verde şi ne binecuvânta cu razele lui orbitoare. Fumul plutea în pânza lor strălucitoare ca un abur edenic. Armin şi-a ridicat mâinile care străluceau magice sub razele verzi. Era atât de frumos, la pupitrul lui. Mă durea inima...

Am petrecut cinci optimi din timpul lui Armin stând pe hol, cu fundul pe cimentul rece şi murdar. Românii sunt nişte vandali, nişte sălbatici cu pretenţii de viţă nobilă. Atmosfera era dezolantă şi din cinci în cinci minute se auzeau chuieli şi sunet de sticle sparte. Lângă mine se dezbătea dacă la Polul Nord e gheaţă pentru că e noapte sau e noapte pentru că e gheaţă. (pentru Dumnezeu!!) În jur tropăiau tocuri (de ce p!*^@ mă-sii să vii în tocuri într-un loc unde trebuie să dansezi???) iar fufele se perindau în fuste scurte şi cu egări până la genunchi. Citez un mare om, pe numele lui, Fabian: “Vă omoară feşănu’ ăsta!” Deşi am înţeles foarte clar că scopul acestor fete nu e să se piardă prin mulţimea nevrednică şi să îşi scuture şoldurile, pentru că ele, ca şi figuranţii ce li se aseamănă, cu tricouri roz şi creastă, nu au venit pentru muzică. Ele (şi ei) au venit pentru evenimentul monden camuflat de muzică. Ele au venit ca să se perinde pe hol pe tocuri, ca nişte exponate de muzeu, cu singura diferenţă că aceste exponate pot fi atinse oriunde pentru că au fost deja sparte. Îmi cer scuze dacă sunt obscenă.

Am plecat destul de târziu de la acest eveniment... şi frigul de afară parcă era menit să mă dezamăgească şi mai mult, arătându-mi că până şi vremea e solidară cu decepţia suferită. În drum spre casă, de pe stâlpii oraşului, din afişul lui cenuşiu, îmi zâmbea un Armin van Buuren stilizat...

Acum îmi beau cafeaua cu lapte... închid ochii şi sunt fericită... ascult A State of Trance şi simt cum pianul lui Mark Otten îmi pătrunde până în oase, până în adâncul sufletului... Aşa cum ar fi trebuit să fie sâmbătă seară... Aşa cum ar fi trebuit să simtă o armată de oameni cu sufletele deschise pentru a lăsa muzica să intre... Aşa cum s-ar fi întâmplat dacă am fi trăit în altă ţară, poate...