DJ Rhenoo

De Moş Nicolae am primit un ren.

E delicios să fii copil mic atunci când eşti un copil mare. E şi mai delicios atunci când, în jurul tău, ceilalţi copii au început să se joace cu cizme cu toc şi prezervative, iar tu scoţi limba pe stradă la preşcolari şi le faci cu ochiul la McDonald’s din spatele propriei tale pungi de Happy Meal. Invariabil, restul pseudo-adulţilor se uită la tine arogant şi compătimitor, dar numai tu ştii cât de bine e să ai 19 ani, să trăieşti într-o lume de oameni mari şi anoşti iar acasă să ai papuci cu cap de căţel şi Winamp skin cu Hello Kitty.

Revenind la subiect, de Moş Nicolae am primit un ren.

Îl văzusem de mai demult, ca orice copil cuminte care merge cu mama (Eugen) de mână pe stradă, are la un moment dat o revelaţie, îşi trage căciuliţa de pe ochi şi întinde un deget înmănuşat spre vitrină.

“Uiteeeeeee!”

Era alb şi pufos, cu o făţucă adorabilă.

Am rămas un minut întreg privindu-l cu gura cascată în contemplaţie, salivând la vederea unui astfel de obiect inutil şi pretenţios.

“Se murdăreşte repede.” mi-a răspuns Eugen, în ignoranţa lui specifică de adult, şi m-a tras de lângă vitrină.

Soarta tipică a oricărui copil cuminte pe care adulţii îl fugăresc afară din căsuţa de turtă dulce, înspre realitate.

Şi ce dacă se murdăreşte repede?? O să am grijă de el! O să-l perii!

A doua zi renul a dispărut... Într-o mână străină, am bănuit, care nu ştia să-l iubească şi să-l perie, care urma să-l pună în vitrină şi să le interzică expres copiilor să pună mâna pe el şi să-l pupe.

“Se strică, mama! Nu-i voie! Na na!”

Adulţii sunt atât de limitaţi uneori... cea mai mare involuţie a fiinţei umane e maturizarea. Tocmai pentru că se produce o inhibare a sinelui şi o relativă stagnare a mentalităţii. Omul când creşte rămâne prost şi rău şi, fiind acum om în toată firea, nu mai are nici o scuză. Măcar copiii sunt sinceri şi expansivi în neştirea lor.

Diriginta mea din liceu cunoştea boala mea... o numea “sindromul Peter Pan”... frica de a creşte... de a renunţa la copilărie. Şi adevărul e că uneori aş fugi în Neverland... să mă joc. Zi şi noapte. Aş fugi cu Eugen şi cu renul meu. N-am nevoie de lumea asta.

Poate doar de mama şi tata, ca orice copil cuminte. Dar atunci şi Eugen şi-ar cere dreptul la părinţi şi rude iar părinţii noştri s-ar băga în viaţa noastră şi şi-ar importa rude şi prieteni, iar Neverland-ul s-ar complica la loc într-o realitate cotidiană.

Dar adevărul rămâne... Diriginta mea din liceu citea “Harry Potter” la cei aproape şaizeci de ani. Era o femeie incredibil de cultă şi simpatică, o femeie extraordinară. Un Peter Pan de vârstă înaintată.

Divagăm. Ideea de bază e că de Moş Nicoale am primit un ren.

Am văzut punga mare de Sarra Blu’ şi mi s-a accelerat pulsul, dar nu am spus nimic. Am aşteptat ca un copil cuminte, care nu-şi pândeşte părinţii să plece în oraş pentru a căuta prin casă cadoul de Crăciun. Am înghiţit în sec şi am aşteptat. O răbdare stoică demnă de un loc fruntaş pe lista Moşului, o martirizare proprie. Şi punga s-a desfăcut... şi renul era acolo.

Aaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaaa!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!

Eugen e adultul meu preferat.

Am strâns în braţe animăluţul alb şi l-am pupat, l-am admirat apoi l-am smotocit iar şi l-am pupat. L-am murdărit şi l-am curăţat de scame cu penseta ca să nu îi smulg puful. I-am căutat fundiţă roşie şi i-am legat-o de gât. Apoi l-am strâns în braţe şi l-am pupat.

Acum tronează undeva deasupra patului meu. Chipul lui drăgălaş se uită la mine direct din Neverland...