Shiny Disco Balls (Markus Review)

În principiu se ştie că lucrurile bune sunt complementare dar nu contrastează, iar fără contraste trebuie să recunoaştem că viaţa noastră ar fi incredibil de anostă. Spre exemplu nu poţi să apreciezi cu adevărat savoarea unei bomboane dacă nu mănânci în prealabil o farfurie mare cu spanac. Iar cum ultimul Mission a fost indubitabil (da, indubitabil) un mare spanac, atunci pot să spun că sâmbătă seară în Studio Martin am avut parte de o bomboană. Dap, o bomboană din aceea colosală cu ciocolată, care creşte nivelul colesterolului şi înfundă arterele. Adică de scumpul de Markus Schulz, într-o atmosferă acceptabilă pentru România.

Şi înainte să încep să prezint evenimentul în sine în maniera mea tipic scandaloasă, vreau să vă amintesc că numele sărmanului om nu conţine nici un nenorocit de “t”. Nicăieri. Iar dacă hausării de baltă ai capitalei nu cunosc acest aspect, mă aşteptam ca măcar în 24-FUN să se dea un exemplu de ortografie corectă (S-C-H-U-L-Z). Mda... Înghiţim în sec şi trecem mai departe.

Revenind la deliciosul eveniment de sâmbătă seară. În primul rând vreau să laud locaţiile mici, înguste în care nu poate să încapă întreaga populaţie (prost informată) a oraşului, plus suburbii, plus minorităţi. Vreau să mai laud şi lipsa de afişe pe toţi stâlpii oraşului pentru că a contribuit la atmosfera relativ intimă care lipseşte la mai toate Mission-urile. Adică nu neg că au fost şi ţărani şi tipica faună de Dumars... dar în proporţii reduse iar rarele specimene au contribuit, la o adică, la buna mea dispoziţie şi la creşterea respectului de sine (acelaşi concept al contrastelor). Laud până şi garderoba pentru că nu era aglomeraţie şi nu s-au cerut bani, deşi garderobiera m-a blestemat să car geanta după mine toată seara probabil temându-se de o cleptomanie latentă care s-ar putea trezi în prezenţa respectivei genţi. Laud sonorizarea pentru că în pofida faptului că Markus insista să ne sparga timpanele o făcea într-un mod extrem de plăcut şi chiar inteligibil, iar clacarea post-eveniment a sistemului meu auditiv (al meu şi al tuturor) a fost cât de poate de savuroasă. Şi în final, deşi ar mai fi multe aspecte adiacente de lăudat, laud muzica pe care am primit-o.

Să începem cu Said. În comparaţie cu anumite personaje ale muzicii autohtone, personaje care au fost atacate într-un mod atât de brutal şi nedrept, au fost lovite (metaforic) cu o piatră în cap iar sângele lor, ca un simbol al nevinovăţiei, s-a revărsat în valuri asupra scenei muzicii electronice, spre deosebire de aceste dragi persoane, mi-a plăcut de Said. Adică au existat momente în care m-a plictisit şi în care nu găseam altceva mai bun de făcut decât să mă holbez involuntar la proiecţiile de pe pereţi şi să mă întreb cum de fasciculele luminoase se intersectează fără ca imaginea proiectată să aibă de suferit (cineva să-mi explice şi mie asta!). Dar îl iert pe sărmanul om pentru acele momente de scârţâială şi zgâriere de creier pentru că s-a descurcat bine în ansamblu şi, în definitiv, nu putea fi Andy Moor. Ştiu că Ceelvee l-a apreciat din plin pentru că părul ei blond-cenuşiu se vedea zburând pe undeva prin faţă într-un dans frenetic şi plin de pasiune. Şi adevărul e că beat-ul puternic şi uşor melodios te îmbia din plin la dans şi la pierderea simţirilor. Nu pot să încadrez muzica lui într-un gen anume, a fost un tehno-electro-something care a dat foarte bine.

În ceea ce îl priveşte pe Markus am numai cuvinte de laudă. De fapt nici nu mi-aş permite să am altfel de cuvinte pentru că aş fi arsă pe rug instantaneu şi aş merita-o. Omul ăsta e un fenomen, începând cu ochişorii ăia albaştri, continuând cu zâmbetul de copil fericit şi până la mâinile care manipulează mixerele şi produc numai muzică excelentă. Un fenomen superb, ca un curcubeu. Să-l priveşti cum sare şi se agită, râzând vesel cu gura până la urechi pe un fundal de Karen Overton, e mai mult decât poţi cere de la viaţă. Markus îşi cunoaşte şi îşi iubeşte publicul, dăruieşte sunet şi se bucură de sunet la rândului lui, ca un Moş Crăciun jovial care împarte caramele la copii. Setul lui... o, Doamne... ce aş putea să mai spun de setul lui decât ceea ce a simţit toată lumea? A fost ceva de nedescris. Piesă după piesă de pură hipnoză, într-un stil care aducea aproape cu Stările de Transă ale lui Armin, piese pe care întreg publicul le cunoştea, le iubea şi care au dat fiori pe spate tuturor. Karen Overton, caldă şi proaspătă, beat-ul inconfundabil al lui Ozgur, Departure, Oceanlab (cu toţii o îndrăgim pe Justine mai ales când Markus fredonează peste vocea ei blândă) şi momentul care pentru mine a fost unul sfânt: Above and Beyond feat. Andy Moor – Air for Life. După cum s-au pus de acord Eugen şi Sandrina, piesa aia are ceva, ceva care o să mă facă să-mi dea lacrimile de fericire chiar şi după o mie de ascultări. Air for Life e făcută ca să închizi ochii pe ea şi să atingi cerul cu mâna. Markus ştie şi pentru asta e printre preferaţii mei.

Şi, ca o mare zeitate a muzicii trance, la final, Markus a descins de la pupitrul lui sideral în mijlocul mulţimii, a dat mâna cu adepţii săi şi s-a fotografiat. Ar fi greşit să spunem că, în acest moment de solidaritate faţă de public, a renunţat la superioritatea sa, pentru că Markus nu a dat în nici un moment de înţeles că s-ar simţi superior. Şi tocmai aşa se înalţă, pentru că e genial dar în acelaşi timp e unul dintre noi, pentru că ne-a făcut un dar minunat şi nu a cerut în schimb decât să ne bucurăm de el. Pentru că el e un zeu iar noi îi suntem prieteni.

Îmi reproşez că am plecat prea devreme de la acest eveniment şi o să trăiesc mereu cu regretul că nu am savurat până la ultima picătură de prestaţie Markus Schulz. Am rămas şi uşor surdă în urma evenimentului, dar nimic nu e mai plăcut decât să ieşi dintr-un club, să ţipi la prieteni, ei să ţipe la tine şi să nu vă auziţi. Una peste alta am plecat încântată. Aşa cum la fiecare artist capabil te afişezi cu pretenţii ridicate, am venit la Markus Schulz ca să fiu vrăjită. Şi am fost vrăjită dincolo de aşteptări. Markus e o bijuterie rară, să-l ţină Dumnezeu sănătos.