Ăştia suntem…

O domnişoară drăguţă, la vreo nouăsprezece ani, urcă în mijlocul de transport însoţită de câţiva tineri şi de o fetiţă de vreo cinci anişori. E îmbrăcată binişor, pieptănată îngrijit. Zâmbeşte vioaie cu dinţi inegali, copilăreşti. E foarte vorbăreaţă şi expansivă – genul pseudo-deştept şi goofy. Glumeşte cu prietenii ei – şi ea e, fără îndoială, un animal social. Glumeşte cu fetiţa şi o face să râdă – instinctul matern tipic. Fetiţa – cu un buchet mare de flori în braţe – pare să completeze aerul proaspăt pe care îl aduce fata în mijlocul monotoniei de autobuz. După câteva momente de glume fără scop educativ începe însă distracţia.

“Un vultur stă pe pisc cu un pix în plisc.” vociferează domnişoara tare şi răspicat în aprobarea unanimă a grupului ei de amici.

“Un vultur stă pe pix cu-n plix în pix.” încearcă fetiţa ambiţioasă.

“Un vultur stă pe pisc...”

“Un vultur stă pe plisc...”

“Nu! Un vultur stă pe pisc...”

“Un vultur stă pe plix...”

Doamne, fă-o să tacă! Fă-o să tacă!

Deja colectivul începe să forfote. O tensiune generală stăpâneşte partea din faţă a autobuzului unde se desfăşoară lecţii acerbe de pronunţie. Palme discrete acoperă frunţile, ochii capătă priviri disperate, răsuflările încep să aducă a pufăituri de locomotivă.

“Cocostrârcii se duc la cocostârcărie ca să se decocostârcărească de cocostârcariile pe care le-au făcut cocostârcele lor.”

De unde a scos-o şi pe asta????

“... ca să se decoscotlârcă...”

“Decocostârcărească!”

“... descocotrâlcă...”

“Decocostârcărească!”

“... decolcortâlcă...”

O arunc pe geam! Îşi jur că o arunc şi pe ea şi pe progenitura aia mică!

“O babă bălană mănâncă-o banană babană.”

Să-i fie de bine.

“O babă banană...”

“O babă bălană!”

Şi din nou.

“Un vultur stă pe pisc... ştii ce e ăla pisc, nu? E un vârf de munte.”

Ăla de unde o să-ţi fac ţie brânci.

N-avem noroc. Garantat, nu avem noroc.

Femeia e cumsecade. Puţin ramolită, dar e o femeie de treabă. Ne-a zâmbit frumos, a vorbit cu noi politicos. Autobuzul nu oprise pentru noi, dar ea a facut semn şoferului să deschidă uşile şi să nu ne lase în stradă ca pe doi idioţi abandonaţi şi nevrednici de trasport. Ne-a făcut şi nouă semn să urcăm. E foarte implicată în tot ce se întâmplă în jurul ei. Se ţine strâns de bară ca şi cum s-ar da într-un montagne-rousse. De fapt, entuziasmul ei e acelaşi. Se lipeşte de geam şi aruncă o privire înspre cabina şoferului.

“La noi de ce nu daţi drumul la căldură?”

Deşi e un reproş, tonul ei e cât se poate de prietenos şi matern, iar vocea îi tremură tipic pentru vârstă.

“Uitaţi, dumneavoastră staţi în bluză fără mânecă şi nouă ne e frig!”

“E dat drumul la căldură!” raspunde şoferul.

Intuiesc din partea lui un ton sictirit şi îl aprob.

Autobuzul se opreşte în staţie şi privesc uimită cum şoferul în bluză fără mânecă descinde din cabina lui încălzită, vine la noi în umila şi frigurosa noastră mizerie şi pipăie “caloriferele” de sub scaune.

“E cald, doamnă, e dat drumul!” râde sfătos. “N-am antigel, de-aia vă e frig! Ce să fac dacă s-a stricat aseară pompa de antigel? N-am avut timp să o repar! Da’ e dat drumu’, nu vă ţineam eu în frig!”

Glumeşti?

Chelia îi străluceşte frumos în lumina neonului din autobuz. Om cumsecade.

Autobuzul porneşte şi bătrâna se uită la noi într-un contact vizual neplăcut şi nedorit. Zâmbeşte şi îi strălucesc doi dinţi metalici din spate. Zâmbesc şi eu tâmp.

“La dânsul e cald, stă în bluză fără mâneci!” continuă invariabil. “La noi aici e frig, am îngheţat!”

Râd dar nu e râsul meu. Mă uit la ea cum coboară din autobuz. Gârbovă, puţin crăcănată, îmbrăcată sărăcăcios... dar zâmbitoare şi binevoitoare. Femeie cumsecade. Puţin ramolită, dar e o femeie de treabă.

O, cât noroc avem! Garantat suntem norocoşi!

Pe treningul de fâş scrie sugestiv “Prosper”. E mică, grasă. Are mustaţă şi părul slinos, prins în coadă de când avea doisprezece ani probabil şi nedesfăcut. Are fundul mare şi jos şi miroase a stătut. Vin sunete dinspre ea. Viori, clarinete şi un zornăit familiar de tamburine cu clopoţei. Mă duce cu gândul la salbe de aur şi batice roşii.

Într-un final spulberă misterul şi scoate din buzunar un radio micuţ şi gâjâit care emite manele. Îl admiră cu mândrie şi îl aşează înapoi la loc de cinste. Se ţine de bară cu o mână şi cu cealaltă plesneşte din degete ca la horă. E veselă, cred că şi fredonează, deşi privirea ei e o privire traumatizată, de Rahova.

“OoOoOoO...”

Radio-ul geme suferinţa unui manelist.

Mă întorc în dreapta mea:

- Cum facem de mereu dăm de oameni ciudaţi?

- Cred ca nu dăm, îmi răspunde serios şi preocupat. Mă tem că ăştia suntem...