Valentine’s Day şi arme cu calibru mare

De Valentine’s Day am primit o felicitare foarte simpatică. În ton cu sărbătoarea evident. Ca să v-o descriu pe scurt, era vorba de un Cupidon foarte roz, bucălat si simpatic care arunca săgeţi în toate direcţiile, care prăjea două ochiuri de ou în formă de inimioară, se uita la un televizor în formă de inimioară pentru a vedea cum se sărută doi îndrăgostiţi, care ofta visător şi, în final, căruia îi sună cineva la uşă. Momentul meu preferat e atunci când zboară nerăbdător şi îşi lipeşte un ochi de vizorul în formă de inimioară. Instantaneu un glonţ cât un un submarin american îl proiecteaza până în peretele opus, sângele pătează tencuiala iar îngeraşul aterizează pe parchet cu un ochi atârnând din orbită. O voce profundă răsuna apoteotic: Oh yes! There will be blood.

Are cineva o problemă cu finalul ăsta? Nu? Perfect. Nici nu îmi puteam închipui un final mai bun.

Nu vreau să par cinică dar observ că există destulă lume care are un sentiment profund de dezgust pentru “Sfântul Vealăntain”. Pe lângă faptul că, înainte să apară această inovaţie americană de marketing, românii nici nu aveau habar că există Dragobetele sau că în calendar există un anume sfânt Valentin, sărbătoarea asta mai are şi un iz puternic de “afară ninge liniştit (...) şi eu mă tai cu lama”. La o adică hai să încurajăm industria de prezervative şi sinuciderile “romeoşijulietice”, de ce nu?

Un papleacă ras in cap, cu o şapcă mai mare decât iq-ul îi cumpără trandafiri “lu’ iubita lui”. De remarcat ca are o iubită. Un nene cu ciocate îi povesteşte altui nene cu blugi taiaţi pe fund că “de Vealăntains Dei a făcut sex toată ziua cu iubita lui”. Cuvântul iubita vine abia la final, semn că era mai puţin important că a practicat activitatea cu iubita dar trebuia remarcat că a practicat-o “toată ziua”. Doi tineri din fostul meu liceu s-au electrocutat împreună în semn de iubire profundă. Mă dor tâmplele.

De ce trivializăm un astfel de sentiment? Iubirea e atât de diferită de astfel de manifestări idiotice. Iubirea nu se rezumă la cel mai lung sărut cu limba în văzul a o mie de oameni şi trei televiziuni. Nici la cea mai greţoasă, mai exagerată şi mai falsă declaraţie de amor făcută în direct la radio. Nici la solidaritate privind damnarea veşnică în focurile iadului. Şi cu atât mai puţin la inimioare cu mâini şi picioare care exclamă odios “I wuv you!” (nu inventează nimeni ficatul de pluş?) Oamenii care într-adevăr se iubesc nu au nevoie de parada asta, iar oamenii care nu se iubesc au şi mai puţină nevoie de parada celorlalţi.

Aşa că într-o seară atât de importantă am ales să practic o activitate pe măsură şi anume să vizionez un film cu Steven Seagal. Mereu l-am urât pe omul ăsta aşa că eram foarte asortată cu sărbătoarea. Nici nu contează ce film a fost, nu cred că cineva cunoaşte filmele astea pe nume. Ceva din categoria “Armă Mortală, Soldat Universal, Atentat la libertate/viaţă/servietă” şi aşa mai departe. Şi acum am înţeles de ce CNA-ul îi cenzurează pe Paraziţi şi nu filmele de acţiune de pe ProTV. Pentru că în fond, Paraziţii cred în ceea ce spun, sunt serioşi şi adevăraţi. Steven Seagal e un om relaxat şi mult mai agreabil. El nu face morală, el împuşcă. Şi e în stare să zâmbească după aceea pentru că ştie că el este personajul bun chiar dacă a extirpat jumătate plus unu din restul de personaje ale filmului. În plus, mai apar şi personaje anexe gen frumuseţi cu păr lung şi ochi migdalaţi, cu pantaloni de Lara Croft şi bluze care abia le susţin darurile genetice sau implantate, frumuseţi fragile şi suave care zboară creierii oamenilor cu puşti cu lunetă şi taie gâtul la duşmani cu o graţie de invidiat. Iar în finalul filmului, după ce toţi oamenii isterici au murit iar oamenii ironici au un scor mai mare la trasul la ţintă, echipa bună e în stare să murmure un “cred că i-a durut” spiritual şi să râdă – cu grija ca să nu le sară copcile de pe frunte.

E de neconceput... cine face filmele astea??? Nu se sesizează nimeni că sunt nişte imbecilităţi notorii? Că fac împuşcatul oamenilor în stânga şi în dreapta să pară ceva firesc şi distractiv? Bun, hai sa facem filme unde lumea împuşcă altă lume. Am văzut de curând un film deprimant (München) cu împuşcături şi explozii şi creieri care sar pe pereţi şi îmi pare rău să spun că în finalul finalului personajul principal şi pozitiv nu râdea. Nu îl mai lăsa inima să râdă, în pofida faptului că era personajul bun şi principal. A râs la început dar fiecare apăsare pe trăgaci şi fiecare om mort i-a furat câte puţin din zâmbet şi i-a adăugat un rid pe frunte. O, da! E infinit mai puţin amuzant decât un film cu Steven Seagal, recunosc! Şi ce? E adevărul. Hai să arătăm publicului devorator de gloanţe şi sânge cum se simte cu adevărat un om după ce împuşcă o armată de adversari.

Ştiu că revolta mea e stereotipică, atât de stereotipică încât nu o mai simte nimeni cu adevărat şi deja nu mai interesează pe nimeni problema asta. Iar pozez în “Miss World” în costum de baie care militează pentru “Peace, love, flower power şi ajutor orfanilor din România”. Aşa că tac.

Şi uite aşa a trecut Sfântul Valentin. În nuanţe de roşu, de ameninţare cu bombă în Unirea, de vânzări excesive la raionul “inimioare şi Durex cu spermicid”. Am ales să-l petrec departe de “Valentinul meu”, fără lumânari şi inimioare, fără “Love Story” sau “When Harry met Sally”. Doar eu, Steven Seagal şi un Cupidon desfigurat...

Happy Valentine retroactiv!