De la o vreme gândesc şi simt atât de multe lucruri încât avalanşa lor mă copleşeşte şi simt că intelectul meu neputincios se prăbuşeşte sub propria-i greutate. Cu riscul de a nemulţumi o eventuală forţă superioară şi binevoitoare, mărturisesc că, din anumite puncte de vedere, sunt din ce în ce mai nefericită. Se spune că fericirea constă în lucrurile mici şi asta e cât se poate de adevărat.
Dar uneori dai cu ochii de ceva mare şi atunci totul se strică...
Uneori ţi se arată o frântură din ceva nedesluşit dar care intuieşti totuşi că e mai mare decât orice element din universul nostru comod, ceva ce se situează deasupra fericirii şi nefericirii, deasupra vieţii omeneşti, deasupra timpului, deasupra a tot. Şi te atrage irezistibil. Unii se opun, prudenţi, şi nu se lasă atraşi pe o cale anevoiasă ce poate ori să nu sfârşească nicăieri ori să ducă direct înspre nebunie. Eu nu m-am opus pentru că nu-mi stă în fire.
Dar odată ce te laşi dus de val, parcă şi familiarele lucruri mici te fac fericit tot mai greu iar lucrurile bune parcă nu mai sunt atât de bune cum erau odinioară.
Lucrurile mari te schimbă. Iar atracţia lor e aidoma unei găuri negre căci, deşi te cheamă cu putere, te înspăimântă şi te deznădăjduiesc, căci par străine şi nu se aseamănă cu nimic din ceea ce cunoşti, căci nu se supun vreunei reguli cunoscute, căci nu ai nici măcar iluzia de control asupra lor, căci există pe un plan atât de îndepărtat de notoriile lucruri mici ce ne aduc fericirea încât te îngrozesc cu aceeaşi intensitate cu care te învăluie.
Şi în final nici nu avem vreun contact cu aceste realităţi colosale, nu avem o imagine clară asupra lor, ci doar impresiile pe care noi înşine ni le creem precum şi frânturi de realităţi incerte, mărturii incoerente şi confuze, dar le sorbim pe toate avizi şi ne e poftă de tot mai mult. Iar, în fond, nu lucrurile mari ne schimbă ci jinduirea după ele, întrezărirea, intuirea existenţei lor, disperarea cu care încercăm să ajungem la ele. Căci ele nu vin la noi ci noi ne aplecăm înspre ele şi ne întindem disperaţi ca să le atingem măcar cu vârful degetului, înainte să murim şi să fim nevoiţi să o luăm de la capăt cu aceleaşi neajunsuri.
Şi uneori, dintr-o sete nesatisfăcută de a face ceva, îmi vine să ţip, să explodez de-a dreptul. Îmi vine să stau cu mâinile întinse, cruce în mijlocul Universului, vulnerabilă şi dispusă, şi să las tot necunoscutul ăla imens să vină peste mine şi să mă înghită. Şi, chiar dacă nu s-ar preschimba în ceva cunoscut, ar fi totuşi aproape, l-aş privi în ochi, l-aş întreba de sănătate şi ce-ar fi ar fi. Dar nu mi-ar mai ţiui în urechi liniştea asta îngrozitoare. Nu m-ar mai durea singurătatea mea ca fiinţă, nu aş mai sângera şi rănile mele şi pe ale altora, nu m-ar mai paraliza teama, nu m-ar mai ucide îndoielile, nu m-ar mai măcina golul din stomac. Nu m-ar mai înspăimânta fragilitatea tuturor lucrurilor mici şi intensitatea cu care le iubesc. Nu m-ar mai întrista nimicul din jur.
Căci în definitiv ce altceva suntem decât nimic? Iar tot ce contează pentru noi, tot ce iubim, tot ce avem, tot ce ni se pare că ştim, toate lucrurile în care credem nu sunt în final decât nimicuri. Căci lucrurile universal importante, lucrurile durabile, lucrurile mari, sunt atât de departe de noi...
Poate pentru totdeauna.
Dar uneori dai cu ochii de ceva mare şi atunci totul se strică...
Uneori ţi se arată o frântură din ceva nedesluşit dar care intuieşti totuşi că e mai mare decât orice element din universul nostru comod, ceva ce se situează deasupra fericirii şi nefericirii, deasupra vieţii omeneşti, deasupra timpului, deasupra a tot. Şi te atrage irezistibil. Unii se opun, prudenţi, şi nu se lasă atraşi pe o cale anevoiasă ce poate ori să nu sfârşească nicăieri ori să ducă direct înspre nebunie. Eu nu m-am opus pentru că nu-mi stă în fire.
Dar odată ce te laşi dus de val, parcă şi familiarele lucruri mici te fac fericit tot mai greu iar lucrurile bune parcă nu mai sunt atât de bune cum erau odinioară.
Lucrurile mari te schimbă. Iar atracţia lor e aidoma unei găuri negre căci, deşi te cheamă cu putere, te înspăimântă şi te deznădăjduiesc, căci par străine şi nu se aseamănă cu nimic din ceea ce cunoşti, căci nu se supun vreunei reguli cunoscute, căci nu ai nici măcar iluzia de control asupra lor, căci există pe un plan atât de îndepărtat de notoriile lucruri mici ce ne aduc fericirea încât te îngrozesc cu aceeaşi intensitate cu care te învăluie.
Şi în final nici nu avem vreun contact cu aceste realităţi colosale, nu avem o imagine clară asupra lor, ci doar impresiile pe care noi înşine ni le creem precum şi frânturi de realităţi incerte, mărturii incoerente şi confuze, dar le sorbim pe toate avizi şi ne e poftă de tot mai mult. Iar, în fond, nu lucrurile mari ne schimbă ci jinduirea după ele, întrezărirea, intuirea existenţei lor, disperarea cu care încercăm să ajungem la ele. Căci ele nu vin la noi ci noi ne aplecăm înspre ele şi ne întindem disperaţi ca să le atingem măcar cu vârful degetului, înainte să murim şi să fim nevoiţi să o luăm de la capăt cu aceleaşi neajunsuri.
Şi uneori, dintr-o sete nesatisfăcută de a face ceva, îmi vine să ţip, să explodez de-a dreptul. Îmi vine să stau cu mâinile întinse, cruce în mijlocul Universului, vulnerabilă şi dispusă, şi să las tot necunoscutul ăla imens să vină peste mine şi să mă înghită. Şi, chiar dacă nu s-ar preschimba în ceva cunoscut, ar fi totuşi aproape, l-aş privi în ochi, l-aş întreba de sănătate şi ce-ar fi ar fi. Dar nu mi-ar mai ţiui în urechi liniştea asta îngrozitoare. Nu m-ar mai durea singurătatea mea ca fiinţă, nu aş mai sângera şi rănile mele şi pe ale altora, nu m-ar mai paraliza teama, nu m-ar mai ucide îndoielile, nu m-ar mai măcina golul din stomac. Nu m-ar mai înspăimânta fragilitatea tuturor lucrurilor mici şi intensitatea cu care le iubesc. Nu m-ar mai întrista nimicul din jur.
Căci în definitiv ce altceva suntem decât nimic? Iar tot ce contează pentru noi, tot ce iubim, tot ce avem, tot ce ni se pare că ştim, toate lucrurile în care credem nu sunt în final decât nimicuri. Căci lucrurile universal importante, lucrurile durabile, lucrurile mari, sunt atât de departe de noi...
Poate pentru totdeauna.
2 comentarii:
Tot cu Arghezi ma copilu? =(
din păcate. :|
Trimiteți un comentariu