Se încheie, aproape metaforic, cu un foc de artificii. O săgeată aprinsă care urcă şi urcă şi simţi cum odata cu ea îţi urcă bătăile inimii. Urcă la fel cum a urcat totul în perioada asta... Numărul cumpărăturilor, al datoriilor, al cadourilor... Numărul zâmbetelor, al vorbelor de complezenţă, fără substrat... Numărul emisiunilor de divertisment, al filmelor pe care le-am mai văzut în fiecare an la rând... Numărul meselor în familie, al kilogramelor în plus, numărul dolarilor adăugaţi la factura de mobil...
Totul e euforic. Săgeata urcă.
În jur, oameni cu sticle de alcool în plină stradă. N-au nevoie să bea, totuşi, sunt narcotizaţi din start şi îi invidiez. Eu întotdeauna sunt lucidă, cel puţin pe jumătate.
Nici măcar nu e frig.
“Mai bea!”
“Nu mai vreau! Ia sticla aia de aici!”
Toată lumea râde, toată lumea chiuie. Totul explodează la propriu şi îmi piuie urechile.
“ Parcă suntem în Fâşia Ghaza.”
Săgeata urcă. O urmăresc cu ochii, o urmăresc cu o oarecare nostalgie. Sunt singurul om din mulţime care o regretă deja, anticipând.
Ceasurile nu sunt sincronizate, unii sunt cu vârful piciorului în anul nou, pe când alţii aşteaptă în urmă. Şi ăsta e, dacă stau să mă gândesc, un lucru oarecum trist. Aş vrea să existe o graniţă, un val care să vină peste noi dintr-o dată, să ne aducă un timp nou, un aer nou, speranţe noi. Să ne simţim proaspeţi. Să se ridice din noi oboseala unui an şi să ne trezim ca dimineaţa când ne stropim cu apă rece pe ochi. Dar nu se întâmplă aşa. Anul trece insesizabil. Pragul e doar în mintea noastră, mai încoace pentru unii, mai încolo pentru alţii.
Săgeata urcă.
Mă bucur să încep anul aşa... sper ca fiecare an să înceapă la fel...
E lumină în ochii lui. Artificiile se reflectă în ei şi îi fac să strălucească nenatural. Are o brichetă într-o mână şi o petardă în cealaltă... e complexat de mărimea artificiilor. Petardele lui pocnesc doar de trei ori, dar el oricum e foarte viteaz că le dă foc şi le face să explodeze. Ca un copil...
Săgeata urcă. Mai bem puţin şi ne bucurăm.
“LA MULŢI AAAAAANI! TRĂI-ŢI-AR!”
Şi dintr-o dată, în plină euforie, în plină sărbătoare, săgeata tace. Nu i se mai aude foşnetul în aer. O clipă de linişte şi toţi privesc spre cer. Explozie. Cerul se luminează, feţele ni se luminează. Sărbătoarea şi-a atins apogeul, un apogeu extatic şi gălăgios, cu flăcări în mijlocul boltei.
Câteva secunde... apoi se stinge. Urcarea înceată se sfârşeşte cu o cădere bruscă, şi totul se cufundă la loc în linişte, în penumbră. Gurile tac, clopoţeii tac, paharele tac, sticlele goale ramân abandonate în colţuri, cadavre răsfirate de petarde acoperă asfaltul. În aer miroase a ars şi a linişte. S-a lăsat frig.
E plină dimineaţă... Mi-e frig, mi-e somn, simt că mi se învârte capul. Mergem laolaltă spre taxi şi paşii ne răsună a pustiu pe asfalt.
“De abia aştept să mă culc...”
Cât de prozaic.
Tramvaiul circulă deja. Pe stradă latră un câine.
E urât. Totul e urât. Cât de urât poate să fie! Tramvaiul, câinele, Bucureştiul... la fel de urât ca ieri, doar că ieri nu-l vedeam, urâtul. La fel de urât ca întotdeauna.
Acum aş mai bea... dar nu mai am de ce.
Mă uit spre el... mă rog să-i strălucească ochii. Fără artificii, fără pocnete, fără beculeţe de instalaţie, doar dinăuntru, prin puterea lor.
Are ochii închişi, îi e somn. Îi deschide o clipă şi se uită la mine. Zâmbeşte.
"La mulţi ani, kiddo!"
Zâmbesc şi eu...
4 comentarii:
inteleg ce simti...sau ma rog,ce ai simtit...asa am fost si eu anii trecuti,tot cu laitmotivul artificiilor,tot cu senzatia spulberarii,tot cu dorinta de distrugere sau autodistrugere(sau poate asta n'ai simtit)...
dar anul asta a fost diferit...si sunt sigura k la fel va fi si pt tine candva...invata sa'ti pictezi propriul paradis...atat tot
si mai lasa mai bautura...ce dracu....treci la marijuana:))
si am observat k nu prea esti entuziasmata(si in alte articole)de prezenta LUI...dak nu esti fericita asa,de ce mai continui?din teama se si mai adanca singuratate?
asta reiese din ce am scris? ca nu sunt fericita? of... trebuia sa fiu mai exacta. tocmai, ca in toata depresia aia el era singurul lucru care ma facea fericita. insasi faptul ca il mentionez mereu, ii citez parerile, replicile... e o parte importanta din viata mea. trebuie sa imi citesc din nou articolele... ar trebui sa se inteleaga tocmai contrariul.
intr-o anumita privinta si pentru mine a fost diferit anul asta. doar ca, am spus, eu sunt mereu pe jumatate lucida. mereu o sa mi se para trist sfarsitul sarbatorilor.
sa stii ca as fi atentat la marijuana, dar se iscau scandaluri cu mult prea protectorul el asa ca am ales linistea, armonia si alcoolul. :))
pare din articole k "el" nu te completeaza...nu te implineste...k doar umple mediocritatea...k doar apasa pe suflet...un fel de drog...nu stiu...
heheh, axo e un romantic incurabil.:)
ai dreptate, ceea ce am incercat sa arat si aici e ca "luminitele din ochii lui" au ramas acolo si dupa ce s-au stins artificiile...
mi se parea mie acum cateva zile ca am inteles semnificatia revelionului: o petrecere globala. si e frumos conceptul, stii... macar in asta sa fim uniti cu totii o data pe an.
si tocmai ca pe mine ma sperie inceputurile, deci daca toata lumea trece cu mine inspre ceva nou parca sunt aparata oarecum. problema e ca suntem cat se poate de nesincronizati si adevarul iese mereu la suprafata: nu exista nimic colectiv, trecem prin toate de unii singuri.
@ Anonymous: Şi adevărul e că uneori aş fugi în Neverland. (...) Aş fugi cu Eugen şi cu renul meu. N-am nevoie de lumea asta.
am citit din nou ce am scris. poate ai alt mod de a privi si interpreta lucrurile decat mine. nu vreau sa laud relatia asta, nici in articole nici altfel. e penibil si aduce si ghinion.:) spun doar ca, deocamdata, e tot ce imi pot dori, chiar mai mult. si sper sa continue sa evolueze.
o sa fiu mai atenta la cum si ce scriu. :)
Trimiteți un comentariu