Mulţumiri lui Thomas Edison

Astăzi îl comemorez pe Thomas Edison. Probabil îl voi comemora şi mâine. Şi poimâine. De fapt, sunt sigură că-l voi comemora în fiecare an începând cu 1 Decembrie şi sfârşind cu mijlocul lui Ianuarie. Prietenii ştiu de ce.

Adevărul e că nu poţi să nu-l iubeşti pe acest om, simplu, necondiţionat, fără să te întrebi ce fel de persoană a fost, cum a trăit, dacă a plantat în viaţa lui un copac, dacă şi-a bătut nevasta, dacă a violat o capră. Nimic sumbru din existenţa lui nu ar putea să şteargă binele pe care l-a adus omenirii. Şi pe care mi-l aduce mie în fiecare an începând cu 1 Decembrie şi sfârşind cu mijlocul lui Ianuarie. Prietenii ştiu de ce.

După cum ştiţi cu toţii, Thomas Edison a inventat becul. Evident, descoperirea lui a avut un aport imens privind evoluţia omenirii iar această fabuloasă invenţie au derivat o mulţime de componente ale vieţii noastre de zi cu zi. În jurul nostru totul ţipă "Thomas Edison", de la nudurile cu blitz, lanternele de citit sub plapumă, luminile disco şi până la reflectoarele care fac literele "H-O-L-L-Y-W-O-O-D" vizibile în toiul nopţii...

Dar la o adică îmi dau seama că toate astea vă lasă rece. Sau poate vă impresionează, mi-e egal. Pe mine mă lasă rece.

Din punctul meu de vedere, Thomas Edison a inventat Crăciunul. Sau, hai să nu fiu atee, a definit Crăciunul. Şi Anul Nou. Şi tot ce e mai frumos în decursul unui an de zile, acea lună întreagă în care fiecare noapte e luminată artificial şi costisitor de mii şi mii şi mii de lumini şi luminiţe. Îţi mulţumim, de asemenea, Luxten! Dar, dacă stăm să ne gândim, ce ar fi fost Luxten dacă nu se inventa becul?

Nu ştiu dacă aţi avut vreodată sentimentul pe care îl am eu... Acel entuziasm euforic când mă plimb în Decembrie de la Unirea până la Romană, sub clar de becuri... când respir aerul rece... când mă uit în sus şi zâmbesc tâmp iar lumea crede că sunt pe altă lume... şi sunt pe altă lume de-a dreptul. E inexplicabil efectul acesta aproape narcotic al becurilor de dimensiuni reduse şi în cantităţi industriale asupra creierului uman. E ca şi cum aş bea trei beri una după alta.

Şi într-un final nici nu mai contează că anul ăsta beculeţele nu sunt dispuse sub formă de boltă, că sunt dispuse rotund şi turtit ca nişte plăcinte dobrogene, că nu duc de pe o parte pe alta ci vin ca nişte dinţi de fermoar unul încoace şi unul încolo. N-are nici cea mai mică importanţă devreme ce oraşul străluceşte, vibrează iar în lumina orbitoare nu mai vedem nici mizerie, nici gropi, nici noroi, nici bălţi (vai de cizmele mele noi), ci doar un Bucureşti nou şi luminos.

Concluzia e că îl iubesc pe Thomas Edison. Nu ştiu cine a fost şi nici nu mă interesează. Ştiu că mulţumită lui sunt fericită în fiecare an începând cu 1 Decembrie şi sfârşind cu mijlocul lui Ianuarie. Şi acum toată lumea ştie de ce.