Introducere...

... la un articol pe care, cel mai probabil, nu-l voi publica niciodată.

*****************************************

Probabil unul dintre cele mai nefericite defecte ale mele este naivitatea. O naivitate prostească de tânăr ce, abia trezit din aburii copilăriei, are cutezanţa să ceară ceva de la viaţă. Şi pe lângă faptul că stă către existenţa lui comună cu mâna întinsă, acest copil ultraactiv e scandalos însăşi prin cerinţa lui, absurdă, imatură şi nesăbuită. Copilul M cere dreptate. În traiul ei neînsemnat, în realitatea din jur, în lumea întreagă şi pe toate planurile.

Probabil un om mai matur şi mai înţelept ar înţelege că acest concept al dreptăţii e o himeră din cele mai crude, un fel de Fata Morgana care te îmbie de undeva de departe şi spre care te întinzi cu jind fără să o atingi vreodată. Dar eu nu. Eu încă mai cred în dreptate ceea ce este un aspect periculos al caracterului meu pentru că acest crez este coroborat cu alte trăsături cum ar fi pretenţia ca şi ceilalţi să simtă la fel. Ori ceilalţi nu simt la fel şi dacă urăsc ceva la omenire, atunci urăsc inerţia şi frivolitatea ei. Adică oamenilor nu le pasă. Ignoranţa e de condamnat şi ea, dar mai puţin decât ignorarea.

Eu, în schimb, nu pot să tac şi nu pot să accept multe realităţi care au fost acceptate de toţi şi care sunt primite asemeni unor mersuri fireşti ale naturii. Spre pildă nu pot să accept faptul că eu – persoană cu conştiinţă de sine, raţiune şi inteligenţă, cu valori şi principii, cu sentimente, emoţii şi trăiri; în final o persoană atât de unică şi complexă – nu însemn altceva pentru omenirea asta decât un membru manipulabil al maselor. Masa studenţească, masa bucureştenilor, a românilor, a europenilor (după ambiţia noastră), masa locuitorilor acestei planete. Adică practic sunt un nimic condus al cărui viaţă este direcţionată favorabil înspre ceea ce se doreşte undeva în păturile superioare. Ar fi o îngâmfare să presupun că e un act asupra mea ca individualitate. Nu, aici se subliniază non-identitatea mea în calitate de om din mulţime. Adică toate agitaţiile mele intelectuale, emoţionale, sociale sunt în final un mare vax. Ceva mai important decât noi toţi se desfăşoară undeva la înălţime şi într-o bună zi s-ar putea să mă trezesc cu o bombă în cap sau să mă ia pe val o molimă, să mor binemersi, corpul meu simpatic căruia am încercat să-i menţin o greutate favorabilă şi pe care l-am asezonat atât de acerb cu farduri, parfumuri, vopsele de păr şi şampon anti-mătreaţă să putrezească la modul cel mai nonşalant, şi nimănui n-o să-i pese că nu am apucat să fac copii blonzi şi să-mi deschid Pub în centrul Bucureştiului.

Uneori mi se pare că suntem neimportanţi până şi în ochii lui Dumnezeu.

[...]