Discriminez, deci exist

Sunt xenofobă. Îi urăsc pe americani.

Am constatat abia de curând că am acest sentiment persistent de greaţă, un fel de strănut al stomacului, când vine vorba de America, americani, şi de americanismul ăsta malign care, asemeni poluării, se extinde, mă sufocă şi îmi distruge stratul de ozon.

Când eram mică mă ofticam că n-am fost niciodata în State. Aveam o prietenă care făcea destul de des incursiuni în ţara făgăduinţei şi o cam invidiam, în sinea mea, deşi nu vroiam să recunosc. Adevărul e că şi ea propăvăduia americanismul ca pe spălarea de păcate aşa că, prietenă docilă, mă convertisem la noua credinţă. Ceea ce nu a fost deloc greu, evident.

Dar s-a întâmplat ceva de atunci şi până acum, pentru că dacă înainte vedeam America drept un mare wonderland acum mi se înfăţişează ca o stepă aridă şi îmi miroase parcă a stătut şi a îmbâcseală. Aş prefera de o mie de ori Europa de Vest pe care mi-o închipui primăvăratică, răcoroasă şi înflorită. Asta până aud cuvintele “Uniunea Europeană”, dar exceptând asta sunt mult mai puţine motive pentru care mi-e antipatică Europa, iar dintre ea şi America aş alege-o întotdeauna pe prima.

Nu pot să explic de ce s-a întâmplat asta. Poate pentru că mi s-a urât de exclusivismul şi elitismul lor. Poate pentru că m-am săturat de filmele lor, de mâncarea lor, de standardele lor, de monopolul lor, de termenii “visul american”, “spiritul american”, sau a face lucrurile “ca un american adevărat”. Pentru că m-am săturat să văd steagul american fâlfâind peste tot ca o siglă nazistă. Pentru că americanul de rând e gras şi incult, pentru că nu au nici o moşternire culturală iar toată pseudo-cultura lor, arta lor, gastronomia lor, tradiţiile lor, sunt furate şi corcite de la alte naţiuni. Pentru că în State "de Crăciun se întâmplă minuni" dar nu mulţumită Naşterii Domnului ci a Grinch-ului, a celor trei fantome, a Moşului, a lui Rudolph şi a magazinelor care fac reduceri la cadouri. Pentru că de Paşti nu învie Hristos ci Iepuraşul. Pentru că au inventat sărbătoarea morbidă a Halloweenului, pentru că i-au căsăpit pe indigeni iar acum sărbătoresc asta anual de ipocrita "Zi a Recunoştinţei". Pentru că – în pofida sistemului social dezvoltat – adolescenţii lor au tulburări de comportament şi îşi împuşcă/înjunghie colegii şi profesorii. Pentru că preşedintele lor e un tembel nediplomat şi belicos pe care nu-l mai satură Dumnezeu. Pentru că extratereştrii nu cad decât pe pământ american, pentru că ne-au pricopsit cu emblema de “ţara lui Dracula” dar nu ştiu cum se face că vampirii tot în America emigrează şi sălăşluiesc. Pentru că au “Campionatul Mondial de Baseball” deşi sunt singura ţară din lume care practică un asemenea sport, pentru că puţini au habar ca mai există alte naţiuni pe lume, în afară de mexicani pe care nu-i suferă şi de arabi, de care cetăţeanul de rând se teme şi căruia politicianul american vrea să-i fure petrolul. Pentru că ne invadează pe toate părţile! Etcetera etcetera etcetera.

Şi cu toate asta americanismul s-a infiltrat în viaţa mea, la fel ca în a tuturor, încă din fragedă pruncie şi mi-e greu să-l elimin. În plus, ar fi un efort copilăros şi iraţional. Mănânc Kentucky Fried Chicken pentru că e bun, la fel de bun e şi un McPuişor, dar în sinea mea încerc să mă autosugestionez că doar know-how-ul e american iar vaca din cheeseburgerul meu a fost o Joiană mioritică. Deşi poate nu a fost. Atunci măcar bozgoroaică, Istenem!

Mai menţionez şi că vorbesc engleză şi mă mândresc cu vocabularul meu avansat, dar am acasă un dicţionar Cambridge pe care îl iubesc pentru că e britanic, nu american, iar britanicii “kick ass” chiar daca sunt cam urâţei. În ceea ce priveşte muzica, sunt foarte fericită că America nu mai deţine monopolul în preferinţele mele, deşi este şi ea prezentă, pentru că altfel se crăpa cerul iar Abe Lincoln se răsucea în mormânt.

În schimb mă uit la filme americane pentru ca trebuie! Pentru că sunt peste tot şi pentru că dobitocii au cea mai mare industrie cinematografică de pe glob, în afară de India care face filme de tot rahatul. Şi se întâmplă să-mi mai şi placă vreun film, deşi sunt făcute cam pe bandă rulantă, toate sunt la fel de stupide şi ilogice, toate ridică în slăvi glorioasa naţiune americană şi toate sunt făcute ca să se vândă. Tot ce fac americanii fac ca să se vândă, de la filme, la mâncare, la sex. Revenind: dacă îmi place un film, poate îmi place şi actorul, poate şi regizorul şi poate ajung aşa să apreciez o serie de americani pe care îi consider oameni de treabă, profunzi, inteligenţi şi admirabili. Dar în plin extaz şi idolatrie mi se trezeşte un gând. Involuntar, vă jur! Îmi dau seama că, deşi au acea serie impresionantă de calităţi, în sinea lor sunt tot americani şi undeva adânc e îngropat acel grăunte de americanism cu care s-au născut şi conform căruia acţionează în viaţă. Cu siguranţă au băut cel puţin o dată la viaţa lor un Dr. Pepper, cu siguranţă au mâncat un Tootsie Roll, cu siguranţă trăiesc “visul american” iar la menţiunea cuvântului “România” ar strâmba din nas cu superioritate. Şi mă oftic puţin că nu s-au putut şi ei naşte în Elveţia sau în Lituania ca să îi pot respecta fără reţineri.

Una peste alta, îi urăsc pe americani şi îmi doresc ca temerarul Columb să fi stat acasă sau să se fi scufundat la mijlocul drumului. Nu e “politically corect”, nu e un sentiment sănătos, mai ales în această eră a iubirii universale unde – americani, evrei, fascişti, transsexuali, aborigeni, plebei – ne luăm cu toţii de mâini şi dansăm în cerc sub o ploaie de floricele. Dar pe zi ce trece antipatia mea devine un sentiment din ce în ce mai viu, alături de saturaţie şi dezgust, sentiment pe care odata conştientizat am ales să îl îmbrăţişez cu resemnare şi să îl cânt în patru zări, sentiment care e destul de puternic încât să mă facă să-mi înghit orgoliul şi să mai postez aici după un an întreg de tăcere.