Închis / Deschis

Am constatat că există mai multe tipuri de suflete.

Ca să facem o comparaţie cu hard disk-urile, o să presupunem că există suflete cu diferite tipuri de memorie. O memorie mare înseamnă un suflet închis în el, o persoană care nu simte nevoia să comunice. Ca să trecem peste diversele gradaţii ale memoriei de mărime mijlocie şi să ajungem direct la problema mea existenţială: există şi nesuferitele memorii mici. Adică suflete în care nu încape prea mult sentiment. Să nu înţelegeţi greşit analogia mea. Sufletele mici au o memorie externă.

Ce înţelegem noi de aici? Că sufletele “înguste” (din nou, vă rog să nu înţelegeţi greşit) au – paradoxal - o mare capacitate când e vorba de sentimente, emoţii etc. Doar că nu le pot ţine înăuntru ci trebuiesc împrăştiate prin jur, la vedere. Obligatoriu. O astfel de persoană explodează dacă tace.

Eu, spre exemplu, trebuie să spun. Tot. Mă jur că nu spun dar aştept să fiu trasă de limbă ca să spun. E impudic să spun dar voalez ideea şi spun. E un secret, o surpriză, îmi îmbrăţişez mustrările de conştiinţă şi spun. De ce?

Ca să continui şirul alegoriilor, îmi amintesc că tata are o vorba. Un om e ca o carte. Dacă e închisă, lumea caută să descopere ce e înăuntru. Dacă e larg deschisă oamenii o citesc si o aruncă.

Din nou... de ce?

De ce nu reuşesc toţi oamenii să fie misterioşi? Reţinuţi? Să aibă un suflet ca un magazin vechi de antichităţi. Micuţ, cald, cu parfum de scorţişoară... cu o mie de cămăruţe, sticluţe, rafturi întortocheate în care să descoperi mereu ceva nou... şi cu o perdea groasă şi brodată în spatele căreia să nu descoperi niciodată ce se află... dar să intuieşti ceva miraculos.

În schimb, sufletul unora e ca o tarabă. Totul e la vedere, totul e la vânzare. Pe soare, pe ploaie, tot timpul. Nu pot să se ascundă. Propria lor transparenţă îi dezarmează în orice situaţie. Sunt sclavi, dependenţi de alte suflete pe care le folosesc drept depozite.

E neplacut.

Şi astfel oamenii au iluzia că te cunosc, se simt îndreptăţiţi să judece. Astfel oamenii te înţeleg mereu greşit. Astfel nimeni nu mai observă că totuşi există o perdea, există un secret, undeva în spate, bine ascuns. Atfel le dai tuturor voie în viaţa ta, deşi fără să vrei, şi, ca şi cum i-ai chema la tine în casă, încep să scotocească, încep să distrugă.

Vrei să schimbi situaţia dar nu poţi. Îţi juri să te încui undeva în tine, să decorezi frumos şi să-ţi păstrezi gândurile în spaţiul lor propriu. Dar te sufoci, te apasă şi astfel te opreşti în faţa primei persoane şi mărturiseşti tot, ca un criminal bântuit de vină.

Aş vrea să putem cumpăra suflete şi personalităţi de la magazin, ca pe hard disk-uri.