Sacrificiu

Am omorât o musculiţă.

Cadavrul ei strivit se prelinge pe foaia mea de desen lăsând o urmă mare şi neagră exact în mijlocul chipului abia conturat al lui Wentworth Miller. Era mică şi firavă dar răzbunarea ei e crâncenă iar blestemul ei apasă asupra mea sub forma unei pete negre care nu se şterge cu guma. A lăsat o amprentă irevocabilă, o moştenire care se va îngloba în munca mea acerbă cu creionul. Parcă simt ochii Elenei Farago cum clipesc dezamăgiţi de fapta crudă.

Sunt o asasină.

Ceea ce mi se pare foarte ironic totuşi, un sadism al soartei, este că desenul iese bine, în pofida atrocităţii comise în mijlocul său, iar rămăşiţele a ceea ce fusese o biată musculiţă crează o umbră foarte favorabilă întregii atmosfere a lucrării. Adică aş putea fi exagerat de simbolică să presupun că această crimă miniaturală a fost sacrificiul necesar unei lucrări reuşite, vi s-ar părea prea tras de păr? În fond nu suntem departe de adevăr dacă afirmăm că fiecare lucru care se clădeşte are o Ana a lui… Mai mică sau mai mare, depinde de amploarea construcţiei.

Lăsând la o parte aventurile mele cu insecte nevinovate, am constatat un lucru urât şi anume că atunci când cineva câştigă, altcineva întotdeauna pierde. Truism, fără îndoială. Problema cu truismele e tocmai asta, că sunt atât de notorii şi evidente încât nu mai răzbat până la noi iar marele adevăr din spatele lor ajunge în final să ne scape.

Revenind la ideea mea şi excluzând psihologia jocurilor sportive sau sloganul Highlander cu “In the end there can only be one”, un adevăr incontestabil este că marile victorii ale omenirii sunt clădite pe sacrificii, de oameni, de sentimente, de idei. Pentru un anumit bine, se renunţă la un alt bine. Nici măcar nu putem spune că scopul final e un bine suprem sau un bine colectiv care să justifice nefericirea unui subiect mai puţin important. Adică acestea ar fi cazurile ideale dar în realitate totul e diferit, sunt multe situaţii în care nimeni nu merită să piardă. Şi totuşi cineva trebuie să cadă ca altul să se poată ridica.

Ori o musculiţă e mai uşor de strivit decât fericirea altei persoane.

Puţini oameni privesc în ochii celui învins atunci când câştigă, iar atunci când privesc nu reşesc să vadă adevărul ci doar o reflectare a propriilor sentimente şi ale propriei victorii. Nu spun că e un lucru rău, uneori victoria e meritată. Dar alteori câştigul e datorat pur şi simplu circumstanţelor iar atunci ochii învinsului sunt o pedeapsă crudă pentru propria fericire. Atunci nu mai poate fi vorba de invidie din partea învinsului, de admiraţie dureroasă, de jinduire, ci de un sacrificiu crud pe care soarta îl face în beneficiul unuia şi în detrimentul celuilalt. Şi e trist, e incredibil de trist să înalţi un trofeu sub privirea unui om care îl merită la rândul lui dar care a fost privat de el în modul cel mai nedrept. E urât când tocmai tu trebuie să îi furi cărămizi din curte pentru a-ţi construi propriul castel. E urât când nu ai de ales. Când viaţa se încăpăţânează să te facă pe tine cu atât mai câştigat cu cât creşte pierderea celuilalt.

E dureros şi îmi pare rău că lucrurile stau aşa.

Am construit şi cu Ana şi fără Ana şi trebuie să recunosc că până nu am renunţat cu totul la ea şi n-am lăsat-o să moară în linişte nu am putut să-mi văd biserica înălţându-se. Sunt multe aspecte pe care le pot considera Ane ucise, pe unele le-am căsăpit eu, altele au murit ele singure, iar unora le înţeleg însemnătatea şi altora nu.

În final nu pot să-mi permit să le regret, aşa cum nu regret o musculiţă banală nu datorită neînsemnătăţii ei ca fiinţă ci pentru că moartă a avut un aport mai mare decât vie. A servit fără voinţa ei – şi fără voinţa mea, dacă stau să mă gândesc – unui scop estetic, oarecum nobil. La o adică, sunt egoistă dacă îmi privesc şi propria fericire drept un scop nobil?

În final îmi închipui că soarta îşi duce nevoia de echilibru până la capăt... şi că pentru învins o să moară la rândul lui o Ană.