Despre -isme

Citeam acum ceva vreme printr-un ziar că Biserica Satanistă Română doreşte să fie recunoscută drept cult oficial, ba chiar au întreprins demersurile necesare şi au depus actele la Ministerul Culturii şi Cultelor. Informaţia m-a amuzat, m-a şi revoltat puţin dar nu am putut să nu admir ideea de a înfiinţa un cult oficial pentru că acţiunea asta, mie cel puţin, mi-a dat impresia de organizare, de ierarhie şi – oricât de stupid ar părea – de maturitate. Ştiam din diverse surse şi de pe la diverse cunoştinţe că satanismul nu e chiar ce credem noi că este sau – scuzaţi ironia – că nu-i dracul aşa de negru. În realitate se pare că principalul crez al satanismului este preaslăvirea sinelui iar asta – oricât de hilar şi teribilist ni s-ar părea, mai ales ca fundament al unei religii – nu e totuşi un lucru ocult sau înfiorător.

Aşadar, citind articolul cu pricina şi comparând cu alte culte ne-ortodoxe pe care am avut ocazia să le cunosc, am ajuns la concluzia că satanismul ăsta prostesc este totuşi condus de persoane serioase care ştiu ce fac, care îşi predică ideile cu deplină rigurozitate şi care vor să intre şi ele în legalitate ca nişte oameni de bun simţ ce sunt (cred că aţi avut ocazia să aflaţi că nu sunt o persoană foarte realistă). Dar, cum nu am avut niciodată şansa (?) să stau la masă cu un satanist şi să facem un schimb paşnic de idei (cred că se lăsa cu omor) şi cum sunt o persoană curioasă din fire, am hotărât să apelez la modalitatea cea mai la îndemână pentru a face cunoştinţă cu această Instituţie tânără, precum şi cu ideologia sa pe care o bănuiam a fi extrem de interesantă. Am accesat deci website-ul bisericii cu pricina.

Voi face o paranteză aici pentru a vă asigura că nu citiţi opera unui creştin obtuz, nu sunt îndoctrinată şi nu sunt nici (foarte) conservatoare. Ba chiar mă aflu într-o perioadă neplăcută de tranziţie iar dacă satanismul mi-ar satisface nevoile, l-aş adopta fără ezitare. De fapt l-aş îmbrăţişa cu aceeaşi dezinvoltură cu care, Eugen şi cu mine, eram dispuşi să dăm dreptate Scientologiei, cu tot cu terminologia ei penibilă; asta până când am citit despre ce e vorba în propoziţie. Dar ideea este că, în principiu, sunt dispusă să accept cea mai exagerată teorie, cu condiţia să nu se bată cap în cap cu logica mea elementară. Iar dacă, din punctul ăsta de vedere, nu mă înţeleg pe deplin cu nici o religie, asta e deja altă poveste.

Revenind la subiectul acestui monolog, am intrat deci pe website-ul Bisericii Sataniste Române, cu un fior în suflet, aşteptând să fiu trăsnită în creştetul capului sau să se deschidă iadul la picioarele mele. Lucrurile acestea nu s-au întâmplat, din fericire, aşa că am putut admira în voie culorile sângerii ale layout-ului, fontul fioros de Halloween în care era scris header-ul, pentagrama din colţ şi – nu în ultimul rând – am putut lectura cu atenţie textul introductiv de pe prima pagină. Toate presupunerile mele cum că aş avea de a face cu oameni maturi şi inteligenţi s-au spulberat în mai puţin de un minut, cam cât a durat să mă familiarizez cu informaţiile care păreau scrise de un tânăr de cincisprezece ani, tulburat şi rebel.

Ca să vă explic pe scurt impactul, nu mi s-a revelat nimic nou, nu mi-au fost explicate principiile, fundamentul, originea şi evoluţia istorică a acestei credinţe, – deşi s-a încercat, pe alocuri – nu mi s-au dat pilde din viaţa satanistului de rând, nu am înţeles practicile concrete ale acestor oameni, nu am înţeles unde se întrunesc, cine îi ghidează, cui se adresează pentru sfaturi, cum se roagă, dacă se roagă, în fine, o mulţime de lucruri, cred eu necesare, au lipsit din acele câteva rânduri de prezentare succintă.

Ştiu că momentan critic website-ul care nu este decât opera copilărească a unei mâini de oameni şi îmi dau seama că ideologia acestora probabil nu reflectă ideologia tuturor practicanţilor. Am întâlnit, de exemplu, un website ortodox unde o mână de preoţi habotnici îndrugau o mulţime de inepţii legate de concepţia lor asupra creştinismului, de pildă că muzica rock este ocultă, că OZN-urile nu există şi că sunt (păi dacă nu există...?) apariţii ale diavolului, că hainele mulate sunt păcate capitale etc. Oricum, deocamdată singurul meu contact cu satanismul este acel website şi, până să vă expun problemele mele cu “religia” în sine, voi discuta despre el.

Şi, acum că am stabilit ce nu mi-a spus, haideţi să vedem ce mi-a spus de fapt. În primul rând am învăţat că Iisus este un alienat, un filozof şi un “preistoric”. Nu râdeţi, aşa scrie. Informaţiile acestea sunt cu atât mai amuzante cu cât motto-ul website-ului este “respectă-ne şi te vom respecta”, sau ceva în genul ăsta. Şi poate într-o anumită măsură ne vor respecta pe noi “păgânii” chiar dacă suntem îndoctrinaţi, încuiaţi şi demodaţi, dar pe dumnezeii noştri niciodată. În al doilea rând am aflat că sataniştii practică (opţional) magia iar pentru formele mai avansate trebuie, evident, invocaţi demoni. Nu ştiu câtora dintre ei le reuşeşte dar îmi închipui că e o îndeletnicire extrem de distractivă. În al treilea rând am zâmbit cu gura până la urechi analizând textul din punct de vedere stilistic, pentru că maturitatea, diplomaţia, profunzimea, înţelepciunea şi toate calităţile pe care le-aş cere de la un “lider spiritual” păreau să se situeze pe un plan complet paralel faţă de autorul textului. De fapt cam toată activitatea de pe website, din ce am putut să observ, pare să se desfăşoare pe fundalul unei agresivităţi puerile de tipul “Dumnezeu e naşpa şi nu ne jucăm cu el, sâc!”.

Iar în ultimul rând (deşi ar mai fi multe de spus) am aflat că, asemeni creştinismului, există mai multe categorii de satanism. Unii satanişti sunt tradiţionali, deci probabil sunt opusul fix diametral al creştinului: cred deopotrivă în Yahve şi în Satan, dar îl aleg pe cel din urmă. Alţi satanişti sunt rebeli, deci îmi închipui că sunt fix categoria aceea care ne place tuturor la nebunie: băutorii de sânge, ucigaşii de găini, clienţii cimitirelor ş.a.m.d. A treia categorie sunt sataniştii moderni, un fel de “homo sapiens sapiens” ai satanismului, care, cu ajutorul cercetării intense şi a documentării pe baza fenomenelor naturii şi a unei bibliografii avansate pe care ne-o recomandă şi nouă (citez, nu inventez: “Istoria Religiilor sau Discovery Channel”) au ajuns la un grad înalt de erudiţie şi înţelepciune şi au constatat că “entităţile nu există”.

Aici parcă mi-a sărit o siguranţă în gândire.

În fine, menţionez că mai există (se pare) şi o a patra categorie: satanistul LaVeyan care nu am înţeles clar ce înseamnă dar ştiu, şi pot să vă spun şi vouă, că LaVey este luminatul autor al bibliei sataniste. Asta nu contează pentru că cel mai interesant tip de satanism rămâne satanismul modern, tocmai pentru că este incredibil de ilogic şi idiot. Care vasilică entităţile nu există. Cu toate acestea, prezentarea se încheie cu un “Ave Satanas!” foarte limpede şi nădăjduiesc că nu sunt singura care sesizează problema în această chestiune. Oricare ar fi principiile care se situează la baza acestei “ramuri” a satanismului, numele său rămâne derivat de la numele unei astfel de entităţi care – existentă sau nu – este pilonul de rezistenţă al acestei credinţe controversate şi incoerente. De asemenea, magia reclamă demoni în care – indiferent că aceştia se prezintă sau nu la apel – trebuie să se creadă. Satanismul fără Satan este un Buddhism fără Buddha, un Creştinism fără Christos. Iar oamenii care nu cred în entităţi au deja o denumire oficială şi anume atei. Cu toate acestea, satanistul respinge condiţia de ateu şi declară că “nu neagă munca strămoşilor noştri precum face un ateu sau un fanatic”. Şi mărturisesc că nu ştiu despre ce strămoşi este vorba, despre ce muncă, şi mai ales cum pot fi ateii şi fanaticii băgaţi în aceeaşi oală cu privire la vreo chestiune, oricât de minoră.

În final, lăsând la o parte website-ul cu pricina precum şi informaţiile sale insuficiente şi irelevante, mai am câteva probleme cu satanismul.

În primul rând vreau să notez că satanismul nu este posibil decât în relaţie cu creştinismul, sau măcar cu iudaismul deoarece nici o altă religie în afară de acestea două (una din ele fiind un apendice al celeilalte) nu atestă existenţa lui Satan. Aşadar nu cred că ar fi exagerat să spunem că se crează o legătură permanentă şi indispensabilă între satanist şi aceste două religii detestate. Iar asta mi se pare ironic şi amuzant. Creştinismul/iudaismul sau sunt totuşi o punte sine qua non către Prinţul Întunericului şi, chiar dacă sataniştii nu cred în învăţăturile dumnezeilor noştri, ei trebuie să creadă totuşi în existenţa lor (mai puţin stupidul satanist modern, prin excepţie). Desigur, tot prin acest raţionament se poate ajunge la concluzia că şi creştinul/evreul este legat de satanism pe vecie şi poate aşa e. Dar aici problema cred că trebuie să se pună în sensul de “ce derivă din ce?”. Creştinismul/iudaismul derivă din satanism sau invers?

În al doilea rând, informaţiile pe care le avem în ceea ce-l priveşte pe Dumnezeul nostru creştin, sunt vagi şi ciudate. Nu putem demonstra cu precizie existenţa lui Iehova sau a lui Iisus şi, în final, nu putem şti nici dacă toate poveştile cu care suntem crescuţi de mici sunt cu totul şi cu totul adevărate. Dar dacă un creştin, care are la îndemână o Biblie plină cu presupuse mărturii, un creştin căruia efectiv i se explică (chiar şi alegoric) formarea universului şi a lumii sale înguste, un creştin care este învăţat să trăiască frumos şi cinstit şi căruia i se promite o eternitate de fericire, dacă un creştin se îndoieşte de Dumnezeul său, cum poate un satanist să fie atât de sigur că se află pe calea cea bună? Ştiu că şi sataniştii au biblia lor dar, fără să ridic în slăvi Cartea Cărţilor, menţionez că aceasta din urmă este mai credibilă tocmai pentru că originile sale sunt mai obscure pe când prima a fost scrisă într-o epocă desacralizată de către un contemporan, un actor, un om obişnuit a cărui “iluminare” este aşadar îndoielnică. Un satanist nu are – îndrăznesc să spun cu toată convingerea – nici o informaţie veridică cum că zeul său este demn de veneraţie. Căci oare fuga de responsabilitate, de dogmele şi limitele unui dumnezeu exigent justifică alegerea fix a adversarului său?

Sunt de acord că Satan este o entitate bizară, că există multe neconcordanţe în privinţa naturii şi rolului său şi deci admit că povestea sa – în cazul în care el există – ar putea să difere radical de ceea ce ni se explică în Biblie. Dar asta ar putea să ne determine cel mult scepticismul în ceea ce îl priveşte, am putea să îl tratăm cu mai puţin dispreţ, cu mai multă curiozitate, cu mai puţină teamă. În nici un caz să-l venerăm! Pentru că dacă, în pofida tuturor mărturiilor, nu suntem siguri că Dumnezeu există, atunci despre Satan ştim cu atât mai puţin! Dacă nu suntem siguri că Dumnezeu a creat universul nostru, că ne iubeşte, că e bun, despre Satan cu atât mai puţin! Dacă nu suntem siguri că Dumnezeu e calea, că ne va salva şi ne va oferi viaţă veşnică, despre Satan cu atât mai puţin!

Ştim totuşi că Iehova îl detestă pe Satan, este mai puternic decât acesta dar nu îl distruge. Cel puţin nu acum, ci promite că o va face cândva. Nu ştim când şi nu ştim de ce tocmai atunci. Deocamdată se pare că cei doi convieţuiesc în armonie, unul în universul celuilalt, în acelaşi “imobil” dar pe etaje diferite. Am putea să ne punem întrebări şi, răspunzând la ele în stilul nostru omenesc (căci alte repere nu avem), am putea să deducem că Iehova nu se ridică împotriva lui Satan pentru că nu poate. Şi ar însemna deci că Dumnezeu nu este atotputernic şi în felul ăsta am păşi inevitabil de partea satanismului, admiţând că Satan este în realitate şeful chiar dacă preferă apartamentul de la demisol. Dar problema ar înflori, identică, şi de partea cealaltă a gardului. Căci, dacă Satan e cel puternic, de ce nu-l distruge el pe Dumnezeu? Un răspuns similar cu cel de dinainte ne-ar face să ne plimbăm haotic de colo colo aşa că, după părerea mea, explicaţiile nu pot fi decât două la număr: ori cei doi beneficiază de un parteneriat amical şi prosper pe care – din motive evidente – îl ascund de ochii noştrii, ori niciunul dintre ei nu există iar adevărata entitate ce sălăşluieşte deasupra noastră (ierarhic vorbind) este de o cu totul altă natură decât bănuim noi. Problemele acestea mi le ridic în calitate de (fostă?) creştină, dar cred că sunt întrebări valabile şi în ceea ce priveşte satanismul.

Ultima problemă pe care o am, şi cu asta voi încheia, se leagă de terminologia acestei culte. Oricât de incredibil ar părea, nu am înţeles niciodată de ce se numeşte “Satanism” şi vă voi explica imediat şi de ce. Am discutat despre satanismul modern şi despre cum l-aş numi cel mai simplu ateism sau – devreme ce satanismul în toate formele pare să neglijeze cu totul şi cu totul spiritul uman, purificarea acestuia, înţelegerea adevărului suprem, ascensiunea către un plan superior de existenţă, satanismul cu pricina concentrându-şi atenţia foarte mult asupra satisfacţiei concrete ce poate fi obţinută în timpul vieţii – l-aş putea numi de asemenea o categorie aparte de hedonism. Dar, lăsând la o parte moderniştii, ideologia pe care se clădeşte întregul cult pare să fie – după cum am menţionat încă de la început – preaslăvirea sinelui. Înţeleg că nu se numeşte pur şi simplu “egoism” sau “egocentrism” deoarece are în centrul său (surpriză!) o entitate. Doar că entitatea aceasta mi se pare prost aleasă deoarece Biblia, ca sursă primară a satanismului, ne învaţă despre existenţa celor şapte păcate capitale, iar fiecărui păcat îi este atribuit un nume de demon. Surprinzător este că mândria sau vanitatea, ca fundament al satanismului, poartă numele de Lucifer iar Satan este atribuit altui păcat şi anume furiei. Este greşit atunci să spun că principala eroare în construcţia satanismului este însăşi contradicţia majoră dintre formă şi fond? Satanistul trufaş de astăzi se declară împotriva manifestărilor “satanice” de tipul sacrificiilor ritualice, vărsărilor de sânge şi a altor astfel de practici înfiorătoare, satanistul de astăzi doreşte să fie diferenţiat de astfel de realităţi ce nu-l definesc, satanistul condamnă pe cei ce îl percep în această manieră etichetându-i simplu drept “ignoranţi”. Şi cu toate acestea poartă în piept un nume ofensiv, ostentativ, eronat, care induce în eroare! Oare împărţirea în “Satanişti” şi “Luciferieni” nu ar fi o departajare utilă? Sau oare asta ar elimina tot farmecul unei religii teribiliste, care jubilează la ideea că e persecutată, neînţeleasă, detestată, ocultă?

În finalul acestui lung articol vreau doar să menţionez că am început să urăsc vehemenţa cu care oamenii vor să-şi impună propriile opţiuni drept legi universale. Niciunul din noi nu e posesorul adevărului suprem, nici o religie, nici o filozofie, nici o idee nu este exhaustivă. În final tot ce ştim (sau ar trebui să ştim) este că ştim foarte puţine lucruri. Iar lupta între informaţii găunoase (chiar dacă, probabil, asta am făcut şi eu mai sus) este greşită şi nu conduce niciodată înspre adevăr. Cred că, teoretic, religiile trebuie opuse altor raţiuni şi în nici un caz opuse altor religii. Dar de la teorie la practică este o cale colosală, iar acele raţiuni de care vorbesc, şi cu ajutorul cărora am putea desprinde minciuna de adevăr, ne rămân încă necunoscute.