E.T.

De ceva vreme am căpătat o pasiune pentru Stargate Atlantis. Puţin cam nepotrivit momentul, devreme ce serialul tocmai a luat una din pauzele lungi şi dese atât de specifice succeselor americane în televiziune. Oricum, astea sunt alte poveşti, ideea principală e că serialul m-a prins, m-am ataşat de personaje, de atmosferă şi de tot basmul din spatele acţiunii. Şi, pentru că nu am văzut tot SG-1 şi deci am pierdut mult din firul narativ, am început să mă documentez în ceea ce priveşte istoria şi peripeţiile ce au avut loc în absenţa mea; şi am constatat în felul ăsta cum că Stargate e un serial destul de temerar, pe care multe religii l-ar putea acuza de blasfemie, inclusiv creştinismul. Cu toate acestea, descoperirile pe care le-am făcut alături de echipa SG-1 au fost extrem de palpitante iar pe parcursul documentării a trebuit să mă opresc deseori şi să îmi amintesc mie însămi că totul e ficţiune iar adevărul suprem nu mi s-a revelat într-un serial de televiziune. Dealtfel, unele episoade m-au dus cu gândul la alt film, pe numele său Star Trek, iar asemănarea m-a dezamăgit pentru că Star Trek era plicticos.

Şi m-am întrebat de ce oare. Şi mi-am dat seama că, de fapt, mă bucur că Stargate e ficţiune şi nu adevărul suprem pentru că – oricât de palpitant ar fi ca poveste – ca adevăr suprem ar fi şi el la fel de searbăd şi plicticos. Şi, cum îmi place să despic firul în o mie, m-am întrebat din nou de ce oare.

Am citit de curând o carte care m-a impresionat destul de puternic şi, în consecinţă, l-am terorizat pe Eugen cu ea vreo lună de zile. Poate nu e o performanţă colosală deoarece sunt o persoană relativ uşor de impresionat, cel puţin în primă instanţă; totuşi bag mâna-n foc că respectiva carte are ceva deosebit. Nu era intenţionată ca literatură şi probabil nici ca filozofie, cartea se vroia în principiu documentară dar eu, copilăreşte, m-am îndrăgostit de autorul ei ca şi cum i-aş fi citit jurnalul, pentru că avea un stil incredibil de sincer şi cald, pentru că era inteligent, curios, derutat, şi pentru că mi l-am asemănat mie. Poate din motivul ăsta Eugen nu l-a înţeles şi l-a considerat arogant, pentru că Eugen – deşi la fel de curios – e mai puţin sentimental; Eugen e sceptic, pragmatic şi, mai ales, nu a simţit şi nu a gândit în maniera asta. Ca Doru Davidovici. Şi – cu riscul de a părea grandomană – ca mine.

Căci, printre multe altele, mi-am găsit propriul crez în paginile lui Davidovici şi, chiar dacă se trata de o realitate distinctă, mentalitatea mi-a fost incredibil de cunoscută. Căci amândoi încercăm marea cu degetul şi amândoi ne descărcăm sufletul în scris, ca un prim pas spre ceva imens ce, mai mult ca sigur, nu va urma niciodată. În ceea ce-l priveşte pe Doru, ştiu cu siguranţă că urmarea nu a venit din lumea noastră. Şi mă întreb mereu dacă dincolo a descoperit tot ceea ce căuta. Şi nu pot să nu regret că nu am apucat să dau mâna cu el şi să purtăm o discuţie prietenească, deoarece sunt sigură că am fi avut despre ce să conversăm.

Revenind la Stargate şi toate categoriile de filme cosmice, cartea lui Doru mi-a dat de gândit în multe privinţe şi m-a făcut să realizez că există ceva incredibil de nepotrivit în perspectiva pe care o avem vizavi de cosmos şi extratereştri. În principiu cinematografia modernă deformează tot şi – fără să ne dăm seama – ni se imprimă în minte anumite clişee, iar noţiunea originală ajunge să-şi piardă mult din farmecul şi semnificaţia originală. Lucrul ăsta e valabil în legătură cu foarte multe lucruri dar o să discut doar despre subiectul nostru curent şi anume filmele în care omenirea a avansat atât de mult încât nici un colţ din univers nu i-a mai rămas necunoscut iar descoperirile făcute – deşi fabuloase pentru omul de rând – sunt previzibile, anoste şi umane.

Desigur, poate există diferenţe şi realităţi nebănuite în unele categorii de filme, spre exemplu monştri supradimensionali, slinoşi şi băloşi ce mănâncă clădiri new-yorkeze, extraterestre libidinoase, nave inamice care ne distrug zgârie norii şi ne malaxează populaţia, telepaţi dubioşi care se infiltrează în mintea civililor şi îi tranformă în armate de morţi-vii etc. etc. etc. Dar în final toate lucrurile astea sunt stupide pentru că fiecare categorie de extratereştri pare să ne deteste cu o intensitate aproape nedemnă de astfel de fiinţe superioare; pentru că toţii monştrii, veşnic înfometaţi, au un metabolism rapid şi tolerant, ce digeră cu uşurinţă creaturi din cele mai variante părţi ale universului – în principiu oameni, pe care îi preferă “în sânge”; pentru că omenirea este întotdeauna cu un pas înainte, gata să se sacrifice, să creeze antidoturi la minut sau să viruseze o întreagă civilizaţie avansată care, spre norocul nostru, operează tot în sistem binar. Misterul nu există pentru că nu avem timp de el, pentru că deja nu ne mai interesează cine sunt, ce vor, cum gândesc, ci doar cum să-i ucidem înainte să ne ucidă ei pe noi. Ceea ce este fals, iar istoria demonstrează asta în nenumărate rânduri.

În filme de tipul Stargate, totuşi, se pare că ne-a interesat foarte mult fix ceea ce omitem în pelicule ca cele de mai sus. În Stargate ne interesează culturi şi civilizaţii, ne documentăm, cunoaştem, ne împrietenim, facem comerţ, schimb de tehnologie, suntem principalii susţinători ai păcii în Univers iar cunoştinţele noastre sunt incredibil de avansate. Dar avansate cum? Pe aceeaşi linie pe care o urmăm şi în prezent, dar cu câteva puncte mai încolo, înspre ceea ce constituie necunoscutul de astăzi. Ceea ce e fals şi nu admit altfel!

Căci cunoaşterea din unghiul nostru e anevoioasă, limitată şi fără finalitate, căci trebuie să existe un alt fir al logicii undeva în Univers, un fir care să ducă – nu doar mai departe – ci chiar într-o direcţie total distinctă! Şi sunt convinsă peste puteri că adevărul suprem din Univers nu termină cu nave spaţiale. Iar extratereştrii omenirii noastre cea de toate zilele, extratereştrii misterioşi şi camuflaţi, puternici, superiori dar paşnici, extratereştrii aceştia care există, care trăiesc, gândesc şi acţionează conform unor principii şi a unei logici străine de noi, aceste fiinţe miraculoase şi încă nedescoperite nu se identifică sub nici o formă cu extratereştrii umanizaţi din Stargate, cu care facem schimb de ZPM-uri în locuri îndepărtate ale Cosmosului. Mentalitatea lor, aşa cum ne e înfăţişată în serial, e aceeaşi cu a noastră până la cele mai mici detalii, sunt şi speciali şi defecţi în fix acelaşi sens ca noi, de multe ori fiindu-ne chiar inferiori. Răutatea lor, agresivitatea, egoismul, dorinţa de putere, instinctul de supravieţuire, altruismul, etica, toate sunt dureros de umane. Şi mă îndoiesc grozav cum că am fi toţi la fel. Şi mă îndoiesc că asta e tot!

Şi pot crede că istoria nu s-a desfăşurat aşa cum credeam, chiar dacă asta dărâmă mulţi stâlpi de rezistenţă ai mentalităţii noastre, inclusiv ideea de Dumnezeu aşa cum se găseşte în civilizaţia noastră. Pot crede în existenţa unor “antici” ce ne depăşeau cu mult, căci însăşi pământurile “casei noastre”, Terra, dovedesc că am trecut prin nenumărate etape de neînţeles până să ajungem aici, amnezici şi înapoiaţi. Pot crede că aceşti strămoşi atotştiutori nu au pierit în neant ci au plecat spre alte zări căci, la urma urmei, până şi Einstein o credea iar pe Einstein îl consider om de nădejde. Şi pot crede că Anubis, Baal ş.a.m.d. au existat, că nu erau zei ci fiinţe puternice, că omenirea nu s-a minţit singură – cel puţin până în era noastră – ci s-a plecat pur şi simplu în faţa unor puteri ce o depăşeau. Deoarece îmi amintesc că şi Iehova era un Dumnezeu gelos, şi probabil n-ar fi avut multe motive pentru aceasta dacă ar fi fost singura fiinţă ce sălăşluia în mitologicele ceruri. Iar, în final, accept cu cea mai mare bucurie ideea că religia şi lumile cosmice se întrepătrund, că sunt două lucruri ce nu pot fi separate niciodată; în realitate aştept de mult o asemenea alăturare, pare-mi-se, primordială.

Dar mi se pare tristă ideea că tot ce ne desparte de zeii omenirii sunt câteva trucuri de iluzionism şi mi se pare la fel de tristă ideea că i-am putea ajunge din urmă, că i-am putea învinge şi i-am putea avea la picioare, mici şi slabi. Şi de asemenea mă nemulţumeşte faptul că imaginaţia umană nu e capabilă de altceva decât – atunci când nu exagerează cumplit – să se cuprindă pe sine, în oglinzi. Poate e vorba doar de reţeta comercială tipic americană, dar nu ştiu alte ţări care să producă filme S.F. aşa că mă raportez la ceea ce cunosc. "E.T." a fost foarte frumos, "The Abyss" a fost superb, dar aş vrea ca cineva să încerce mai mult. Aş vrea ca cineva să speculeze aşa cum nu a mai speculat nimeni niciodată, aş vrea un scenarist, un scriitor, o persoană care să se elibereze de toate preconcepţiile şi să îmi ilustreze o perspectivă atât de uimitoare şi de neobişnuită încât să îmi doresc din suflet să o cred. Nu ştiu exact de ce.

Poate pentru că sunt atât de fără căpătâi încât vreau o poveste credibilă de care să mă leg, cu care să mă mint conştient. Sau poate pentru că îmi vreau propriile idei ilustrate frumos, cu efecte speciale, iar în situaţia asta poate ar trebui să mă apuc eu însămi de scris scenarii. Sau, în cele din urmă, poate îmi doresc lucrul ăsta ca să şterg o preconcepţie, ca să revoluţionez mentalitatea maselor într-un domeniu anume, nedreptăţit, măcelărit şi greşit exploatat, iar ţelul ăsta e naiv, copilăresc dar destul de frumos, dacă stau să mă gândesc. Şi poate câţiva extratereştri mi-ar trimite o scrisoare de mulţumire, Eugen nu m-ar mai socoti drept credulă iar Doru mi-ar zâmbi de acolo de unde se află.