Sunset & Sunrise

Mi-ai spus că mai demult ai locuit aproape de Răsăritului dar te-ai mutat de acolo. Eu locuiesc aproape de Apusului. E o ironie. Şi, de asemenea, zonele sunt la o distanţă foarte mică una de alta. Nu neg că m-am încruntat, nu înţeleg de ce soarta te-a dus mai departe când în realitate ne era dat să fim atât de aproape. Dar îmi dau seama că tu ai mai mare dreptate când îmi zâmbeşti matur şi întrebi:

– Crezi că ne-am mai fi cunoscut?

Cel mai probabil nu. Adevărul e că nu îmi doresc şi nu trebuie să-mi doresc nimic diferit pentru că în orice alt scenariu aş risca să nu te am, iar cineva sus ştie mereu mai bine decât mine. Paradoxal a trebuit să te îndepărtezi ca să te apropii, altfel aş fi trăit o viaţă întreagă la doi paşi de tine fără să ştiu că tu eşti “acasă”. Pentru că, în fond, cunosc pe cineva care probabil locuieşte şi acum la Răsăritului, cineva pe care nu mai iubesc iar distanţa scurtă dintre noi nu ajută cu nimic situaţiei. Poate Răsăritului dăunează sentimentelor profunde. Poate e bine că ai plecat din zonă.

Dacă mă gândesc bine trebuia să ştii de la început că sunt o artistă. Şi că îţi sunt predestinată. De când am întrebat nedumerită daca geaca e albastră trebuia să îţi fie clar că nu ai de-a face cu un om de rând. Numai un ochi sensibil ca al meu, sensibil la tot ce însemni tu, ar fi putut să îşi dea seama că geaca de fapt era bleumarin toată ziua iar tu erai un daltonist şi jumătate. Adică era o diferenţă subtilă dar eu am făcut-o. Şi ne-a unit oarecum, nu crezi? La fel cum ne-a unit un an de linişte care a fost ideal pentru ca eu să mă eliberez de copilării şi vise imposibile iar tu să îţi domoleşti avânturile rebele şi să fii gata să primeşti în viaţa ta pe cineva ca mine.

Adică toate drumurile duc la... noi.

M-am entuziasmat de multe ori în decursul a două decenii scurte. E greu şi totuşi e mult prea uşor să fiu fericită, iar atunci când sunt fericită interpretez orice ca pe un dar divin. Şi mai greşit e că am un crez care sună cam aşa: Dumnezeu nu face daruri scumpe ca să le ia înapoi. Ba culmea e că de multe ori le ia înapoi pentru că nu erau daruri veritabile. Sau poate are alte motive, încerc doar să Îi atribui o scuză bună şi sunt sigură că are o scuză bună pentru că n-aş suporta ideea că Dumnezeu e pur şi simplu crud cu mine. Ştiu totuşi că nu e bine – pentru siguranţa mea – să anticipez, să trag concluzii sau să îmi fac planuri. Dar e în natura mea şi nu mă pot abţine.

Dacă ai fi rămas aproape de Răsăritului, probabil m-aş fi lovit de tine într-o bună zi când coboram la farmacie, te-aş fi înjurat şi aş fi trecut mai departe. Dar aşa geaca albastră a ţinut loc de fundiţă roşie. De cadou.