SEX . PAIN . ANGEL . LOVE (Depeche Mode Review)

Am o iubire inconştientă faţă de ţara asta, iubire copilăroasă şi nejustificată. Dacă mi s-ar propune să plec şi să nu mai revin cred că nu aş fi în stare să-mi părăsesc plaiul mioritic. Asta pentru că numai pe plaiul mioritic lucrurile se întâmplă atât de savuros, atât de picant şi cu aromă de praz, atât de greşit şi prin urmare atât de real. Străinii se pare că nu mai ocolesc ţara lui Vlad Ţepeş, se coboară în mizeria noastră specifică împreună cu cele douăsprezece camioane ale lor pline cu bomboane artistice. Le place aici, românii îi primesc cu braţele deschise. Românii sunt iubitori. Ce rost ar mai avea să plec?

Se pare că nu e voie cu umbrele… Puţină europenizare, ordine şi precauţie adie pe stadionul plin ochi – briză racoroasă adusă de străini. Asta până dau ochii cu o pată de culoare şi anume o suliţă de umbrelă cu vârf ascuţit de 20 cm pe care o autohtonă o poartă mândră în văzul gardienilor nepăsători. Nu contează. Miroase a Depeche Mode peste tot. Parcă toată lumea îi simte... Ştim că sunt acolo undeva, în spatele unei cortine bine trase. Şi ei ne simt pe noi. Românii îi aşteaptă acum aşa cum i-au aşteptat în linişte 20 de ani.

Nu e voie cu sticle, aceeaşi ordine ne-românească. Băuturile se servesc în pahare mari de carton, frumos şi organizat. Parcă îmi miroase iar a praz când constat că, la 50 de grade Celsius la umbră, frigiderele nu funcţionează, berea exclusiv fără alcool e dulceagă şi caldă iar Coca Cola fierbe în pahar. Urmează referiri la acte de împerechere şi rude decedate din partea mamei. Dar nu contează!! Pe cuvânt că nu contează.

Nici măcar Vania nu contează. M-am împăcat cu ideea că e omniprezent la spectacole ca piesele lăutăreşti la o nuntă românească. Văd că se ascunde la pupitrul lui, după restul de echipamente. Îi zăresc capul abia târziu deşi intuisem de mult că e acolo, după piesele ciudate de punk şi senzaţia de Woodstock. Aceeaşi senzaţie care răzbate uneori din mixurile lui, atunci când te aştepţi mai puţin şi aproape îţi vine să crezi că s-a bruiat canalul. Mai are scăpări de piese bune, nu îmi distruge urechile în întregime. Eugen îl scuză, spune că probabil aşa i s-a impus să pună. Rămăşiţe dictatoriale. Chiar şi aşa, nu mi-e milă de Vania. V-ul lui mândru luceşte câteva clipe pe un panou deasupra stadionului. V for Van... detta.

Se vede că e vară, numai sfârcuri peste tot. Mă uit în jur după copii, după ciobani, după rockeri. Nu prea îi văd. Lumea pare normală, anormal de normală.

Şuie Paparude nu ne tentează. Celora de la Sistem le-a căşunat pe un butoi... Oare de unde îşi iau butoaiele alea răpănoase? Nici originalitatea lor nu mă mişcă. Au adus pe scenă un ciobănaş care încearcă total neromânesc triluri de şaman. Un live mix din voce pe fundal de agresare de butoaie. Nu vă vreau!!! Plecaţi! Vreau Depeche!

Şi au plecat. Au lăsat în urmă un minimal scârţâitor şi o oră de montaje în care îmi fierbea creierul. Fiecare sunetist care defila pe scenă era omagiat cu mii se aplauze şi fluierături extaziate de către un public disperat. Aşteptare chinuitoare.

Încet încet s-a lăsat înserarea peste un stadion plin, un fel de crepuscul albastru-cenuşiu şi fluorescent. O mare de oameni se întindea sub acelaşi cer, capete şi capete de oameni ce forfoteau de nerăbdare. Nu mai aveam speranţă de apă rece dar setea de muzică era vie şi arzătoare în fiecare. În loc de căldură s-a ridicat o zăpuşeală slabă. Depeche...

Au venit. E impropriu spus "au venit". Au explodat pe scenă. Luminile s-au aprins ca pentru o evadare din închisoare, alarma a pornit la un număr ilegal de decibeli, Dave a năvălit în văzul publicului parcă antrenând sunetul cu mişcările energice ale trupului. O luciditate bruscă şi o conştientizare a amplorii evenimentului m-a cuprins pentru câteva secunde: Dumnezeule, DEPECHE!!!! Piesa a încetinit apoi într-un ritm electric ca pentru a ne lăsa pe toţi să ne auzim bătăile nebuneşti ale inimii. Dar nu prea mult. Sunetul a împins din nou stadionul într-un fel de alergare psihologică undeva spre altă lume, afară din România, afară din Europa, afară de pe Pământ.

Altă lume, clar. Fletch mixa din spatele unui pupitru ca un OZN metalic, îmbulinat cu becuri. Camera îi surprindea de fiecare dată un zâmbet larg pe care îl afişa pe panourile mari, zâmbet de satisfacţie şi extaz ca şi cum de la primul concert dat vreodată şi până azi nu s-a schimbat nimic, totul e în continuare nou şi ameţitor. Martin era decorat cu două aripi negre, cu lacrimi albastre strălucitoare şi acelaşi zâmbet fericit. Publicul îl iubea, sute de oameni îi strigau numele în delir! Dave îşi dezbrăca pe rând sacoul şi vesta pentru a lăsa muzica să-i pătrundă prin piele şi prin tatuajele ce i se întindeau pe umeri şi pe spate. Zvâcnea cu fiecare acord, sunetele păreau să treacă prin el, canalizate şi filtrate, tocmai bune de oferit publicului.

Cioburi de panouri alunecau în spatele lor şi de fiecare parte a scenei, afişând un videoclip live compus din imagini montate în timp real. Un glob argintiu trona pe scenă. Patru mari cuvinte coborau de sus până la mijloc: SEX, PAIN, ANGEL, LOVE iar pentru fiecare melodie, Depeche îşi rula pe faţa globului sentimentele aprinse frumos în becuri albe. Pe o latură luminau stinghere câteva cuvinte dispuse vertical ce formau cuvântul ENJOY. O, daaaaaaa! Puteţi să fiţi siguri de asta!

Sunetul făcea pământul să tremure. Simţeam că fiori electrici se răspândesc dinspre scenă prin întreg stadionul. O armată de oameni ţipa, aclama, sărea, aplauda. O armată de oameni urla în acelaşi glas versuri pe care nici nu credeam că le cunoaşte iar Dave surâdea, copleşit parcă de atâta energie trimisă din partea publicului. În jur tribunele şi peluza străluceau de brichete şi ecrane aprinse de telefoane mobile, o mare de steluţe mişcătoare care încercuia un spaţiu magic. REACH OUT, TOUCH FAITH!!! Şi fiecare sărea cu mâinile ridicate ca să atingă aerul electric. Panourile arătau sute de mâini care se mişcau în acelaşi ritm iar Dave ne-a lăsat să cântăm refrenul de la Enjoy the Silence de unii singuri, ca un cor afon şi urlător dar dedicat trup şi suflet. A păşit pe aleea lui suspendată, printre mânile ridicate ale publicului, s-a urcat pe boxe, a cântat şi s-a zbuciumat, toţi trei s-au dăruit cu totul momentului exact aşa cum le cerea un întreg stadion.

Un cearceaf kilometric a zăcut câteva minute întins peste fanii din faţă aducându-le la cunoştinţă membrilor trupei un adevăr incontestabil: A LIFETIME WAITING FOR THIS NIGHT. Şi a meritat. Au cântat puţin şi au vrut să ne părăsească repede dar i-am adus înapoi prin strigăte puternice şi aplauze. I-am adus înapoi şi i-am fi ţinut acolo trei zile şi nopţi ca o nuntă din basme, dar ne-au părăsit inevitabil după o oră şi patruzeci şi cinci de minute de extaz pur.

La trei zile după concert toţi participanţii la eveniment ascultă în continuare Depeche Mode fără să se sature. Nişte oameni de aproape 50 de ani, care îşi manifestă geniul de 20 de ani încoace, au trezit românilor o poftă incredibilă de muzică bună. Chiar dacă efectul o să treacă în curând, trezirea a fost delicioasă şi binevenită. Sper ca Martin, Dave şi Fletch să nu uite iubirea cu care i-a întâmpinat România, să li se facă dor de noi şi să se întoarcă într-o bună zi pentru o nouă porţie de euforie.

Până atunci... Depeche-toi, Roumanie!!!! Depeche, Mode!