Se cam duce primăvara… se duc florile, se duce aerul proaspăt şi puţin rece. M-am plimbat prin parc câteva zile şi nu m-am săturat de miros de flori, de iarbă nouă. Prima îngheţată a anului e mereu memorabilă, la fel ca prima trecere de la ghete la adidaşi. De aia nu port niciodată adidaşi iarna, vreau să simt diferenţa atunci când se face cald.
Acum plouă. O să treacă şi ploaia după care or să vină nişte călduri insuportabile, după care o să plouă iar. Deja e previzibil. Nu prea am avut primăvară. Nu prea am avut nici iarnă. Nu am avut toamnă, nu am avut vară. Nu mai avem nimic.
Şi alături de dezechilibrele naturii se mai adaugă şi un curs firesc al ei. Fiecare an e mai trist. Poate pentru că în fiecare an cresc. Poate pentru că viaţa se schimbă şi înaintez încet încet spre insensibilitatea oamenilor maturi. Poate am atins-o deja şi nu o să treacă mult până o să mă eliberez şi de nostalgii şi o să trec mai departe spre mentalitatea “anotimp nou înseamnă gaură în buget; mai îndură puţin adidaşii de anul trecut”. E trist şi e prozaic. Iar eu nu vreau să treacă primăvara.
Înainte iubeam Crăciunul pentru că era magic. Pentru că întotdeauna în copilăria mea sărbătorile de iarnă aveau un aer aparte care acum parcă lipseşte şi parcă fiecare Crăciun e mai gol şi mai dezbrăcat de farmecul dinainte. Fiecare Crăciun, fiecare An Nou. Niciodată nu am făcut ceva deosebit, adică în copilărie sărbătorile le-am petrecut cu rudele cele mari, care se distrau ca oamenii mari deh! Ori atmosfera asta are, în genere, darul de a plictisi copiii. Dar pe mine nu mă plictiseau. Adică rudele şi părinţii nu mă includeau în petrecerea lor adultă dar ei erau extrem de veseli şi fericiţi iar eu eram fericită în compania lor. Sărbătoream alături de ei şi eram împlinită. Uneori nu stăteam acolo ci mă retrăgeam cu alţi copii într-o cameră anexă de unde auzeam demersul petrecerii, iar acest fundal de oameni mari care se distrează mă bucura nespus. Acum, de ceva ani încoace, a venit rândul meu să mă distrez şi parcă nu pot. Adică încerc dar bucuria nu mai e la fel de deplină şi savuroasă ca atunci când trăiam prin ceilalţi. Becurile, beteala, globurile colorate... sunt un slab surogat pentru strălucirea de altădată. Bradul vine în sufragerie ca nuca în perete. Îl iubesc dar parcă nu mi-l doresc acolo... mă întristează. Nu mai am acea explozie de fericire în suflet. Mintea copiilor amplifică orice bucurie. Eu sunt adultă. E trist să fii adult.
Acum mă uit pe geam la asfaltul din faţa blocului şi îmi amintesc când eram micuţă şi mă jucam “frunza”. Nu ştiu de ce se numea “frunza”, nu avea nimic de-a face cu o frunză. Dar era unul din jocurile mele preferate. “Stop culoar!”
Îmi amintesc că trebuia să intru în casă la ora opt. La ora opt soarele se cobora în spatele blocului... blocul meu e cu faţa spre răsărit. Cobora roşu şi frumos şi arunca lumină prin geamurile scării. Era plăcut şi din asfalt se ridicau aburii fierbinţi strânşi de-a lungul unei zile încinse de primăvară târzie. Nu îmi mai aduc aminte ce vorbeam cu prietenele mele mici acum mulţi ani. Nu îmi mai aduc aminte cum gândeam. Nu mai ştiu ce mă preocupa atunci şi ce îmi doream de la viaţă, în afară de o păpuşă Barbie brunetă. Cred că îmi doream pe cineva de încredere alături de mine... mereu am fost dezamăgită de oameni, de răutatea lor şi de modul în care te trădează mereu cei în care ai încredere.
Dar parcă natura mă iubea şi zilele erau frumoase iar dimineaţa mă trezeam cu jaluzelele trase ca să nu se îngălbenească perdelele de la prea mult soare. Şi ieşeam în balcon unde îmi zâmbea un corcoduş, un cireş amar şi câţiva puşti de prin vecini care îşi duceau veacul în faţa blocului. Acum puştii au devenit bărbaţi, cireşul e uscat iar corcoduşul a fost asaltat de o iederă, s-a uscat pe jumătate şi i-au fost decimate crengile pentru a fi salvat.
Poate nici nu era atât de frumos, poate eram eu mică. Mintea copiilor amplifică orice bucurie. Eu sunt adultă. E trist să fii adult.
Şi mă gândesc cu groază că iubesc lucruri neînsemnate. Iubesc clinchetul de pahare, muzica lăutărească şi râsetele unor oameni destul de beţi încât să fie prea veseli, iubesc mesele mari cu feţe de masă pătate şi farfurii murdare, iubesc lumina galbenă de becuri aprinse în toată casa şi beteala căzută pe covor între sticla de Coca Cola şi cea de apă minerală. Iubesc asfaltul, iubesc gardurile de metal pe care ţipau vecinii la mine să nu stau rezemată, iubesc soarele care se pregătea să apună acum mulţi ani la ora opt, iubesc un corcoduş muribund.
Dar timpul se duce. Şi primăvara se duce şi ea. Iar fiecare anotimp e mai slab conturat, la fel ca fiecare emoţie pe care o simt.
4 comentarii:
cand eram mic, toate zilele de duminica erau insorite. Pe vremea aia, week-end-ul era S.R.L., coca-cola era pepsi la 0.25, fanta era brifcor si sprite pe care il linge prietenul fetei in reclama era apa aurora la litru. Si, nu stiu cum se facea ca, in toate duminicile soarele era stapan si vremea frumoasa de joaca.
Asa tin eu minte. Statistic gandindu-ne, e foarte improbabil ca aceasta realitate sa se suprapuna perfect cu adevarul, insa nu imi pot contrazice memoria. E foarte hotarata cand vrea ceva. Acum, memoria mea vrea sa-mi idilizeze amintirile din copilarie. Vara toata era un iures de turisti unu-vine-altu-pleaca, nu apucai sa le inveti numele prea bine ramaneai frate de cruce cu blondu` sau grasu` si evident nu-l mai vedeai in viata ta. Ar fi trebuit sa fie cea mai frumoasa perioada, dar nu. Intr-adevar cea mai puternica amintire, completa, cu tipetele copiilor exaltati, amenintarile vecinilor ragusiti, aerul racit in care simteai briza marii si mirosul tare de frunze crude rupte si castane proaspete ramane principala si cea mai excitanta amintire din toata copilaria. Era inima care batea repede pt ca imi revedeam colegii de nebunii din timpul anului, era frica de cozile de matura pe care le incasam pe spinare in timpul cocoturilor prin gradinile blocurilor si curtilor vecine, era entuziasmul tribal pe care il incercam devastand castanii din parc si jubilarea triumfala in fata lucratorilor de la primarie care se resemnau in fata a 30 de copii care dadeau navala peste spatiile verzi. Finalul era semi-comic deoarece castanele in sine nu aveau insemnatate decat vreo doua saptamani. Dupa care incepea scoala si putrezeau printr-un balcon, sopron sau in spatele garajului - castane proaspete, stranse cu multa grija si pe care de cele mai multe ori la aparai mancand sau impartind pumni zdraveni cu alti entuziasti...
De curand, parca nu m-as fi invatat minte, am dat totul. Fara sa astept nimic in schimb dar cu acelasi entuziasm castanier. Am spart orice tipare, am inovat situatii si dimensiuni ale emotiilor de care nu ma credeam nici eu in stare, iar si iar si iar, mereu altele, mereu noi de parca imi trageam seva din Dali, _mai_repede_mai_repede_mai_repede_ am creeat ameteli din care am tras impreuna adanc in piept, am proiectat sentimente si viitor. Am suflat fierbinte peste ele, le-am solidificat, am ingenuncheat si le-am ridicat deasupra capului. Am zguduit cateva existente in jurul acestor nopti furtunoase, unele nevinovate - ca in orice piesa de caragiale, altele printre care si eu complet ticaloase - iar deznodamantul a fost acelasi cu al castanelor. Simboluri ce in cateva luni vor fi prafuite pe undeva printr-un sertar de alcov. Sau dimpotriva vor fi expuse ostentativ spre invidia cumetrelor parfumate si ignoranta fericita a mangafalelor. Doar amintirea aerului electric si adrenalinei ce urca inima in piept, mai sus!, mai sus!! pana la apoplexie - asta DA! acel tremur si acea exaltare nu pot fi uitate, greu egalate si probabil niciodata depasite. Mirosul acid al adulterului, libertatea ilegalitatilor repetate, sfidarea completa a oricaror reguli elementare de prevedere si bun simt apoi sa spui TRAIESC!
O mare prostie. Cand te gandesti inapoi il vezi pe cel mai bun prieten cum tipa la tine transfigurat dar ca si surd, nu il auzi. O vezi pe bunica stand pe scaunul ei, zambind blajin cu mainile pe genunchi si clatinand usor din cap a negare. Pentru ca asa cum stie si ea de la bunicii ei din primii 7 ani... asa cum ti-a spus toata lumea si cum tu ai incercat sa demonstrezi universului ca gravitatia nu exista - ei bine minunile nu tin trei zile, ele nici macar nu se intampla.
Iar dupa toate astea, cu facaletul eruditiei pe care ai scrijelit nume grele de clasici rusi francofili mesteci prin amintiri pana nu mai au cocoloase si minti: sunt mai experimentat, sunt mai matur, sau arunci de la volanul masinii tale sport superiorul ce stii tu.... Epatezi. De fapt, esti mai acru, mai ridat, ai mai multe fire albe si castanele, in loc sa le lasi la locul lor sa cada in pamant si sa faca rod asa cum ar trebui, putrezesc printre deseurile sterile ale unui medic ginecolog.
si eu culegeam castane cand eram mica... castane veritabile.:) si ghinde cu capacel. dar nu am ajuns (si sper sa nu ajung) sa ma debarasez de acele simbolice "castane".
sfarsitul imi aminteste de "la medeleni". e ciudat cum in copilarie totul e frumos si pe masura ce cresti totul se strica. trebuie sa platesti mai scump pentru fiecare placere iar viata devine trista, si mai trista, tragica...
multumesc pentru articol :)
platesti la fel, doar simbolismul costurilor se modifica. In alta exprimare, "absolutul ramane acelasi" insa sistemele noastre de valori sunt altele. "singura certitudine in viata e schimbarea" si daca intelegi asta, Toeffler n-o sa-ti mai para un mare vizionar, ci un cafenist de la Laptaria lui Enache.
Aluziile nu se expliciteaza -- pentru ca sunt doua feluri de oameni: cei care iti explica ei ce ai vrut sa spui (dar nici tu nu ti-ai dat seama) si cei care oricum nu ar intelege chiar daca le-ai explica cuvant cu cuvant.
Vectorul tristetii, pe de alta parte, nu mi-e comun. Am certitudinea implinirii ne-egoiste, satisfactia realizarilor din urma acumularilor repetate si concretizarea fanteziilor. Toate astea se dezvolta doar in urma unor experiente ce pot fi - subiectiv - calificate drept triste, tragice. Viata e suma unor astfel de componente si, pentru ca 1000 de bile negre nu pot forma o imagine alba, iar imaginea trebuie sa fie alba e clar ca nu vedem clar culoarea bilelor.
cu placere :)
Hm, oare e trist faptul ca si eu simt la fel? Sau sa ma bucur de 'normalitatea' mea?
.. as prefera totusi prima varianta, votand impotriva adultilor tristi cu melancolii false.
Trimiteți un comentariu