Am constatat că există mai multe tipuri de suflete.
Ca să facem o comparaţie cu hard disk-urile, o să presupunem că există suflete cu diferite tipuri de memorie. O memorie mare înseamnă un suflet închis în el, o persoană care nu simte nevoia să comunice. Ca să trecem peste diversele gradaţii ale memoriei de mărime mijlocie şi să ajungem direct la problema mea existenţială: există şi nesuferitele memorii mici. Adică suflete în care nu încape prea mult sentiment. Să nu înţelegeţi greşit analogia mea. Sufletele mici au o memorie externă.
Ce înţelegem noi de aici? Că sufletele “înguste” (din nou, vă rog să nu înţelegeţi greşit) au – paradoxal - o mare capacitate când e vorba de sentimente, emoţii etc. Doar că nu le pot ţine înăuntru ci trebuiesc împrăştiate prin jur, la vedere. Obligatoriu. O astfel de persoană explodează dacă tace.
Eu, spre exemplu, trebuie să spun. Tot. Mă jur că nu spun dar aştept să fiu trasă de limbă ca să spun. E impudic să spun dar voalez ideea şi spun. E un secret, o surpriză, îmi îmbrăţişez mustrările de conştiinţă şi spun. De ce?
Ca să continui şirul alegoriilor, îmi amintesc că tata are o vorba. Un om e ca o carte. Dacă e închisă, lumea caută să descopere ce e înăuntru. Dacă e larg deschisă oamenii o citesc si o aruncă.
Din nou... de ce?
De ce nu reuşesc toţi oamenii să fie misterioşi? Reţinuţi? Să aibă un suflet ca un magazin vechi de antichităţi. Micuţ, cald, cu parfum de scorţişoară... cu o mie de cămăruţe, sticluţe, rafturi întortocheate în care să descoperi mereu ceva nou... şi cu o perdea groasă şi brodată în spatele căreia să nu descoperi niciodată ce se află... dar să intuieşti ceva miraculos.
În schimb, sufletul unora e ca o tarabă. Totul e la vedere, totul e la vânzare. Pe soare, pe ploaie, tot timpul. Nu pot să se ascundă. Propria lor transparenţă îi dezarmează în orice situaţie. Sunt sclavi, dependenţi de alte suflete pe care le folosesc drept depozite.
E neplacut.
Şi astfel oamenii au iluzia că te cunosc, se simt îndreptăţiţi să judece. Astfel oamenii te înţeleg mereu greşit. Astfel nimeni nu mai observă că totuşi există o perdea, există un secret, undeva în spate, bine ascuns. Atfel le dai tuturor voie în viaţa ta, deşi fără să vrei, şi, ca şi cum i-ai chema la tine în casă, încep să scotocească, încep să distrugă.
Vrei să schimbi situaţia dar nu poţi. Îţi juri să te încui undeva în tine, să decorezi frumos şi să-ţi păstrezi gândurile în spaţiul lor propriu. Dar te sufoci, te apasă şi astfel te opreşti în faţa primei persoane şi mărturiseşti tot, ca un criminal bântuit de vină.
Aş vrea să putem cumpăra suflete şi personalităţi de la magazin, ca pe hard disk-uri.
9 comentarii:
un mareeee DE CE?si din partea mea...dak gasesti raspunsul sa scrii un articol....
bai pe bune...kiar gandim la fel...nu k ti'ar pasa sau k are legatura cu articolul...dar reusesti sa transpui in cuvinte ce simt si eu....
si referitor la judecat...tre' sa judekm,nu putem trai in societate fara a judek p cel de langa tine...tre' sa'ti formezi makr o idee....
si nevoia de confesiune e ceva normal...cu totii simtim astfel,e patetic....dar e adevarat si necesar
Omnia vanitas indeed!
nu k ti'ar pasa sau k are legatura cu articolul...dar reusesti sa transpui in cuvinte ce simt si eu...
ba je e flatata.
mda, tre' sa judecam... sunt mare fana a acestei activitati cu exceptia cazurilor cand se indreapta asupra mea. heheh, realitate general valabila, nu?
nevoia de confesiune... da, patetic! de trei ori patetic!
am citit o meditatie adiacenta a unei prietene asupra efectelor negative ale "cofesiunii". poate impreuna o sa elaboram un vaccin. :))))
Hey now,
Well said...I haven't realized you've placed inner lockers in your soul... :-)
What if I have the key?
Should I use it?
Howard
P.S. Bafta la examene
oh yesss, am nevoie de muulta bafta la examene. :)) thanks a lot
btw, you ain't got no key :P
De ce nu reusesc oamenii sa fie misteriosi? Pt ca nu au timp. Sunt atat de prinsi de activitatile lor zilnice, fie ele insemnate sau inutile, incat uita sa traiasca viata asa cum ar trebui traita. Incet, cu atentie la detalii, calm si misterios. Se grabesc, totul se petrece repede, se termina in inaite sa inceapa... Tot din aceasta nevoie stupida de viteza scotocesc si distrug totul cand intra "la tine in casa." Ideea? Luati o pauza...si daca cineva va lasa sa intrati dupa perdea, intrati incet, de parca nu aveti ce cauta acolo, incercati sa atingeti cat mai putine lucruri si sa nu schimbati nimic... AAA chiar daca ai putea sa cumperi inca un suflet sau si sa il primesti pe gratis te-ar apasa prea tare responsabilitatea si ti-ar parea rau ca ti l-ai dorit, nestiind ce sa faci cu el sa nu il strici...
esti un om foarte destept... :)i'm impressed. comentariul tau e printre preferatele mele.
Păi dragă dom'şoară, în primul rând, cred că ai putea să te bucuri de ceea ce ai, în loc să-ţi doreşti ce au alţii. Pt că la un moment dat, se poate întâmpla ca în filme, când x-ulescu obţine ceea ce şi-ar fi dorit, dar află într-un mod "acid" că nu ştia ce-şi doreşte de fapt. Eu personal pot să zic că am un "hard-disk" al naibii de mare, stochează lucruri de ani bunicei, şi uneori simt nevoia de un "flash stick" să mai descarc, doar că ... ata ete, se blochează al naibii :)
Comparatia potrivita ar fi hdd intern si hdd extern,nu in functie de capacitate
:)) Cred că detaliile tehnice sunt oarecum irelevante. Dar mulţumesc oricum.
Trimiteți un comentariu