Îmi amintesc şi acum o zi anume, de acum cinci ani, când am descoperit o piesă pe nume I against I în timp ce “răsfoiam” cu plictis un CD plin cu prostii. Şi chiar dacă am crezut-o un soi aparte de hip-hop şi n-am anticipat revoluţia pe care o să o declanşeze în mintea şi în gusturile mele, ştiu că m-am îndrăgostit pe loc de ea iar momentul cu pricina a fost o adevarată epifanie. Îmi mai amintesc de asemenea un videoclip la o piesă sinistră numită Butterfly Caught, care mă fascina de-a dreptul şi mă hipnotiza de fiecare dată când îl vedeam, deşi pe atunci habar nu aveam cine sunt oamenii din spatele lui.
De la acele întâlniri revelatorii şi până azi a trecut destulă vreme. Şi, după cinci ani în le-am rămas fidelă – deşi gusturile mele s-au schimbat aproape radical; după cinci ani în care am strâns toată discografia lor cap-coadă – chiar dacă nu am ascultat toate piesele ci doar vreo 70% din ele; după cinci ani în care, de fiecare dată când eram întrebată ce muzică îmi place, primele mele cuvinte erau instinctiv “trip-hop”; în fine, după aceşti cinci lungi ani, Massive Attack ne-au făcut tuturor onoarea de a concerta la Bucureşti.
La început nu am ştiut la ce să mă aştept. Eram de părere că Massive Attack sunt sublimi, dar că muzica lor e potrivită mai degrabă pentru un surround-system domestic, lângă o cană de cafea, nicidecum pentru un stadion plin ochi de trippy kids. În plus, am început să mă întreb dacă într-adevăr sunt destul de familiarizată cu genul ăsta muzical astfel încât să-mi placă un asemenea concert, mai ales că de domnişoara Martina Topley Bird din deschidere nu auzisem nimic până acum. Şi nici după ce am auzit nu am devenit o fană înfocată, chiar dacă are o voce fenomenală.
Dar, lăsând asta la o parte, era vorba totuşi de vechea şi marea mea iubire – Massive Attack. Aşa că m-am prezentat la concert destul de entuziasmată şi, aşa cum l-am însoţit pe Eugen să-şi satisfacă obsesia tinereţii lui – Depeche Mode – tot aşa a fost şi el pedepsit să atârne de mine ca să-mi satisfac, la rândul meu, obsesia propriei tinereţii (chiar dacă în cazul meu e vorba de o tinereţe mult mai recentă).
Atmosfera era exact aşa cum anticipasem şi anume o mulţime de oameni coafaţi şi îmbrăcaţi ciudat, între care mă simţeam puţin complexată de normalitatea (banalitatea?) mea. Frigiderele erau funcţionale, spre deosebire de alte evenimente similare, se servea Becks cu lămâie (bleah!), se fuma mult, se schimbau impresii, se etalau ifose, se stătea pe jos într-o atitudine foarte hippy (care mie nu mi-a prea reuşit, aşa că m-am ridicat rapid cu modelul prelatei imprimat în palme).
Martina Topley-Bird a fost destul de plăcută. Părea aproape timidă la un moment dat, mai ales când ne-a mărturisit că e prima ei dată în România şi că ne mulţumeşte pentru primirea caldă – ceea ce m-a făcut să mă simt puţin vinovată pentru că am impresia că nu am primit-o cu prea multă căldură. Ne-a explicat pe parcurs că nu ştiu care piese sunt de pe noul ei album, că altele sunt de pe cel vechi, ne-a invitat să cântăm împreună cu ea, a încercat să comunice cu noi dar – poate mi s-a părut – am fost destul de puţin receptivi. Poate pentru că mulţi nu eram foarte familiarizaţi cu muzica ei sau eram prea nerăbdători să îi vedem pe 3D şi Daddy G şi deci nu ne ardea de altă lume. Oricum, Martina ne-a demonstrat că are o voce grozavă şi am admirat-o mult pentru faptul că ne-a oferit o reprezentaţie reuşită doar ea împreună cu un instrumentist, iar ei doi singuri au făcut uz de un număr măricel de instrumente. Cred că Sandrinei i-ar fi plăcut mult. Oricum, promit să-i dau o şansă şi să mai ascult ceva muzică de-a ei pe viitor.
După Martina au urmat în jur de trei sferturi de oră de tradiţională aşteptare, de acordat instrumente, de testat lumini şi efecte, de fluierături şi zgârieturi pe ochi din partea publicului. După un două Red Bull şi o multă plictiseală, deja plănuiam cum să fur câteva pahare iar Eugen se cocoşa de râs cu ochii după un amărât care se plimba încolo şi încoace cu un pachet de beri, în încercarea de a demonstra că e însoţit de foarte mulţi prieteni.
Într-un final s-a lăsat întunericul peste stadion, au început să apară ţânţari şi musculiţe, mi se făcuse somn şi foame, iar publicul începuse să devină gălăgios. La o a doua privire, după un căscat din inimă, am constatat că aveau motive bune să fie gălăgioşi: pe scenă, lumea se aşezase la instrumente iar vocea Yolanda Quartey a început în scurt timp să ne pătrundă în oase.
Şi în momentul acela am avut obişnuita senzaţie de trezire bruscă, mi-am dat seama că se întâmplă, că efectiv sunt în public la un concert Massive Attack. L-am căutat cu privirea pe Naja şi când l-am depistat undeva în spate, cu o chitară de gât, m-a lovit un val de entuziasm incredibil. Nu îmi venea să cred că îi am în faţa mea, vroiam să le mulţumesc doar pentru prezenţa lor, să se simtă primiţi cu drag în Bucureştiul nostru mic aşa că – împotriva obiceiului meu – am început să ţip şi să bat din palme frenetic până m-au usturat şi gâtul şi palmele deopotrivă.
Ce s-a întâmplat mai departe a fost sublim. Primul lucru care m-a impresionat foarte tare a fost sonorizarea impecabilă, apoi instrumentaţia absolut excelentă şi fidelitatea vocilor lui Naja şi Marshall care păreau redate direct de pe album, deşi evenimentul era cât mai live cu putinţă. Recunosc cu mândrie că panoul luminos mi-a luat ochii, chiar dacă s-au arătat ulterior mulţi sceptici care au strigat sus şi tare că nişte beculeţe nu fac un concert reuşit. De acord, dar dau al naibii de bine! S-a mai spus şi că piesele noi ale trupei sunt excesiv de gălăgioase, dar o! ce gălăgie superbă. Gălăgie care, în combinaţie cu banalele beculeţe ce începuseră să fulgere în ritmul muzicii, a creat o atmosferă care mi-a ridicat părul pe mâini şi o energie incredibilă care m-a ţinut cu sufletul la gură timp de o oră şi jumătate.
Iar noul album mie mi se arată promiţător pentru că Marooned a fost frumos iar All I Want mi-a dat fiori şi cred că o să devină una din preferatele mele. Doar Red Light m-a cam plictisit, dar am putut să mă consolez tot cu sus-menţionatul panou, pe care beculeţele reuşeau să creeze imaginea tridimensională a unui glob pământesc care se roteşte, ceea ce – am convenit cu Eugen – este o mare şmecherie!
Nu are rost să menţionez că am fost în deplin extaz la Risingson, la Safe From Harm, Unfinished Sympathy, Mezzanine şi chiar la Teardrop, pentru că Stephanie Dosen a făcut o treabă bunicică şi nu e vina ei că Liz Fraser e de neînlocuit. Şi, pe urmă, am auzit unele nemulţumiri cum că Yolanda şi Stephanie nu s-au comparat cu Shara Nelson şi Liz Fraser. După părerea mea, Yolanda a fost excelentă, Stephanie a fost în regulă iar ceea ce a contat cu adevărat a fost experienţa în sine; pentru că de Shara mă satur pe iPod dar Massive Attack Live sunt un fenomen unic, pentru care merită cu vârf şi îndesat să tolerez înlocuitori. Ca să continui, nu mi-a venit să cred când am auzit începutul de la Inertia Creeps, deşi m-am bucurat de piesă cu inima puţin îndoită, pentru că Eugen îşi aştepta piesa lui – Karmacoma – care nu credeam că o să mai vină.
Am uitat să menţionez că la sfârşitul primei piese (parcă?), Robert del Naja ne-a salutat călduros în numele trupei, ne-a mulţumit pentru primire şi ne-a informat că este pentru prima oară când se găseşte în “ţara noastră frumoasă”. Mai apoi, panoul a început să ruleze diverse sloganuri pro democraţie, importanţa individului, dreptul la informare şi eliberare socială, precum şi titluri de ziare locale, toate acestea în limba română. Iar despre asta sunt multe de zis.
Eu recunosc că nu pot fi sceptică, arogantă şi blazată vizavi de aşa ceva, ci mă găsesc în rândul naivilor pe care i-a impresionat profund atitudinea asta, bunul lor simţ, respectul pentru ţara şi limba noastră. Poate nu a fost mult, dar a fost un puţin semnificativ pe care alţii aleg să nu-l facă, ba chiar ştim cu toţii de câte ori artiştii cu pricina habar n-au avut unde se află. Apoi, sloganurile au fost catalogate de mulţi drept ipocrizie deoarece “protestul” trupei nu a fost unul veritabil, productiv, ci doar o faţadă, sau pentru că societatea criticată este aceeaşi societate care le permite să cânte şi să câştige bani. Eu cred că oamenii care vin cu asemenea opinii iau lucrurile prea în serios. La urma urmei Massive Attack nu sunt Maica Tereza, nu sunt Nelson Mandela, sunt doar Massive Attack. În opinia mea, aşa-zisul lor protest a fost mai degrabă un semi-protest, un substrat al spectacolului, nicidecum întregul scop al acestuia, iar iniţiativa de a transmite totuşi un mesaj prin munca lor este chiar lăudabilă în condiţiile în care alţii nu fac nici măcar atât. Din seria “nici o faptă bună nu rămâne nepedepsită”, chiar dacă şi-ar aloca jumătate din averi pentru combaterea sărăciei, li s-ar reproşa probabil că – la sumele pe care le posedă – e normal să-şi permită o asemenea propagandă şi nici n-ar simţi diferenţa. Şi ştiu că masele sunt uşor impresionabile, dar nu este o mare virtute nici să pozezi în sceptic pentru că şi Gică Contra – critici, superiori, greu impresionabili, dar care nu aduc vreun beneficiu societăţii – avem cu grămada.
În fine. Lăsând asta la o parte, cred că am mai menţionat cum am fost în priză pe tot parcursul concertului, cu ochii mari, pupilele dilatate, pielea de găină, extaziată de-a dreptul. Am auzit spunându-se că trupa şi-a tratat spectatorii cu răceală şi că întreg spectacolul a fost distant. Nu ştiu din ce parte a scenei a privit autorul acestei păreri, dar de unde mă uitam eu puteam să văd o Yolanda grăsană care dansa veselă, ca un pinguin, şi care era atât de implicată în muzica ei încât mi-era mai mare dragul. Ca să nu spun de Naja care în pauzele dintre versuri părea că o să se rupă din încheieturi dansând şi dirijând energic instrumentiştii. În plus, fiecare final al fiecărei piese a însemnat o explozie de instrumente, de sunet, de lumină, de energie pozitivă trimisă spre public, iar tot concertul a fost electrizant, exploziv, înălţător, absolut fantastic.
Iar după Safe From Harm (din câte îmi amintesc), care a avut un final lung şi gălăgios ca de “la revedere”, trupa s-a retras pentru două minute dându-ne adevărate emoţii. Dar au revenit spre fericirea tuturor în mijlocul aplauzelor, ne-au mulţumit încă o dată pentru entuziasmul nostru şi s-au apucat să încheie, apoteotic, cu nimic altceva decât (mult aşteptata!!!) Karmacoma.
Am plecat de acolo cu o satisfacţie imensă în suflet, veselă, aproape drogată. E adevărat că vroiam să mai rămân, vroiam să mai cânte, şi am nemulţumirea că sunt multe piese pe care nu le-am auzit deşi aş fi vrut, că nu a fost Angel, nu a fost Dissolved Girl, nici Butterfly Caught, Hymn to The Big Wheel sau Live With Me... şi, mai ales, nu a fost I against I pe care aş fi fost fericită s-o aud chiar fără Mos Def. Dar, făcând o listă cu toate piesele care au lipsit, îmi dau seama că sunt destule cât pentru un concert în plus, deci recunosc că nu am motive să mă plâng.
Am plecat spre casă pe jos, pe linia de tramvai, în plină zăpuşeală nocturnă, cu picioarele distruse de stat în picioare şi ţopăit frenetic. M-am întors la un moment dat, precaută, temându-mă că o să ne calce tramvaiul, dar priveliştea din spatele meu m-a contrazis şi m-a şocat pentru o secundă. Nu ştiu, poate sunt prea sentimentală, dar mi s-a părut un lucru formidabil să văd o armată de oameni gălăgioşi care se plimbă dezinvolţi pe mijlocul bulevardului la doisprezece noaptea, însoţiţi pe alocuri de prietenoase maşini de poliţie.
Parcă toată atmosfera asta de Revelion, de bună dispoziţie şi complicitate colectivă m-a înveselit şi mai mult. Cu gura până la urechi, m-am întors spre direcţia generală de mers şi am continuat plimbarea în timp ce fredonam de zor: “Toy-like people make me boy-like!”.
“You’re crazy but you’re lazy!” îmi răspundea de fiecare dată Eugen.
***
Viorel şi Fabi, săru’ mâna pentru poze!
